Cer de plumb (Carme Marti)

Cer de plumb (Carme Marti) …in momentul izbucnirii Razboiului Civil spaniol, Neus Català avea douazeci si unu de ani si se simtea macinata de nelinisti. Nerabdatoare sa se avante in focul evenimentelor, tanara s-a angajat ca sora medicala-sefa a unui grup de 182 de copii, alaturi de care s-a vazut curand nevoita sa ia calea exilului pana in Franta, unde s-a alaturat trupelor de Rezistenta, s-a indragostit si s-a casatorit. Arestata si deportata in Germania, Neus a trecut prin lagarele de concentrare de la Ravensbrück si Holleischen, unde a cunoscut infernul – dar si prietenia si solidaritatea autentica. Fragmente din carte: Am luat-o la goană pe uliţa de jos, în vreme ce el mergea pe cea de sus şi l-am urmărit aşa, de departe. Mergea foarte încet; poate se îmbolnăvise şi el. La un moment dat am încetat să-l mai urmăresc pentru că s-a terminat strada. El a ieşit din sat, iar eu l-am urmărit cu privirea, lipită de zidul unei case. Se făcea tot mai mic. Aşa mic l-am păstrat în amintire. A intrat în cimitir, iar eu am zbughit-o înapoi spre fustele mătuşii Providència. Zilele treceau, dar nimeni nu venea să mă ia înapoi acasă, aşa că am fugit iar. De data asta uşa frizeriei era deschisă, dar nu era nimeni înăuntru. Am auzit zvon de voci de la etaj şi-am urcat tiptil să văd ce se întâmpla. Vocile se auzeau din dormitorul meu. – Nu vedeţi că pierdeţi vremea pe-aici? N-am nevoie decât de o singură persoană să stea cu mine, spunea o voce răguşită. – Şi nu ne vrea pe noi, o vrea pe nepoată-sa. – Nu vă mai certaţi, nu e cazul acum. – Duceţi-vă după fată, ca să aibă şi ea linişte, a zis o femeie cu voce blândă. – Neus nu are voie în casă; mă opun, a zis mama, cu o voce hotărâtă. Nu m-am putut abţine să nu arunc o privire în camera mea. Nu pricepeam ce făceau toate femeile acelea la mine în cameră şi de ce nu auzeam deloc vocea bunicii. Erau cinci sau şase femei acolo. Mama se uita pe geam, iar celelalte şedeau pe scaune în jurul patului şi bodogăneau. Bunica zăcea în pat, dar chiar în clipa aceea a întors capul şi m-a văzut. Mi-a zâmbit şi i-am zâmbit. Apoi s-a lăsat tăcerea. Eu încremenisem, fascinată de privirea ei calmă. Mi-era teamă că or să mă certe, mă gândeam că trebuia să fug înapoi la mătuşa Providència, dar tot ce puteam face era s-o privesc pe bunica, aşa de senină şi de liniştită. Mama m-a înşfăcat ca un fulger, m-a târât în stradă şi m-a strâns în braţe cum nu mă mai strânsese niciodată până atunci. Simţeam cum oasele îmi intră în pieptul ei şi m-am simţit mititică, eu care voiam să fiu mare.… ………… …am străbătut cele trei străzi până acasă de mână cu mătuşa mea, simţindu-mă de parcă străbăteam întreaga lume. Mama m-a primit în felul ei obişnuit, sobru şi corect. M-a pus la masa pe care mă aşteptau un pahar de lapte de capră şi o farfurie cu o felie de pâine şi-o bucată de slănină afumată. În vreme ce mama şi mătuşa stăteau de vorbă, eu m-am luat cu felia aceea de pâine: m-am apucat să fac cocoloaşe, fiindcă ştiam că mamei nu-i plăcea deloc treaba asta. Făceam nişte cocoloaşe tari, apoi le mâncam. Din discuţia lor am înţeles că trebuia să fim puternice, să ne sprijinim una pe alta. Tata avea să vină şi el acasă de la câmp, pe înserat, însă deocamdată soarele era tot sus pe cer...

RECENZII

Spune-ne opinia ta despre acest produs!

scrie o recenzie