Credinta prin sabie. Scurta istorie a conflictului dintre crestini si musulmani

 

Potrivit unor istorici, moartea lui Soliman Magnificul din 1566 a marcat sfârşitul măreţiei Imperiul Otoman. De atunci şi până la dispariţia sa, aproape 350 de ani mai târziu, se spune că imperiul s-a aflat într-un declin fatal.

 

Sfârşitul otomanilor nu fusese niciodată inevitabil, însă, nici nu era evident că puterea musulmană s-ar fi aflat într-un declin grav până mai târziu în secolul al XVIII-lea.

 

Imperiul Otoman din Europa nu şi-a atins potenţialul maxim până în anii 1670, forţele otomane fiind foarte aproape să cucerească Viena în 1683. Chiar şi în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, otomanii încă aveau capacitatea de a-i decima în luptă atât pe austrieci, cât şi pe ruşi.

 

Cu toate că este evident că, începând cu anii 1700, Europa creştină a început să se teamă din ce în ce mai puţin de turcii otomani, acest lucru nu se datora neapărat faptului că imperiul intrase deja în perioada sa de declin.

 

La sfârşitul secolului al XVI-lea, dacă vreo putere părea pe punctul de a se prăbuşi, aceasta nu era Imperiul Otoman, ci Franţa cea dezbinată de războaie civile religioase.

 

Este adevărat, însă, că după 1600 au început să apară semne de decădere la nivelul structurilor politice şi militare din Imperiul Otoman. Otomanii centralizaseră fără milă guvernarea din imperiu, astfel încât întreaga putere era concentrată în mâinile sulta nului - în consecinţă, prea multe depindeau de caracterul unui singur om.

 

Primii zece sultani otomani până la Selim al II-lea demonstraseră, cu toţii, mai mult sau mai puţin, abilităţi de conducător. După moartea lui Soliman Magnificul în 1566, puţini sultani aveau caractere puternice, şi încă şi mai puţini îşi conduceau armatele pe câmpul de luptă.

 

Puterea pierdută de sultani începea să fie preluată de ieniceri şi ulemale (lideri religioşi). Aceste grupuri erau pregătite să-i înlăture de la putere sau chiar sâ-i ucidă pe sultanii cu care nu erau de acord, Sultanul Osman al II-lea fiind primul care a murit în 1622.

 

Această disidenţă risca să paralizeze însăşi guvernarea otomană. De obicei, doar un mare vizir (prim-ministrul) capabil, precum Mehmed Sokollu în secolul al XVI-lea, putea reda imperiului forţa de altă dată.

 

Faptul că otomanii au continuat, la mijlocul secolului al XVII-lea, să obţină victorii împotriva creştinilor s-a datorat, în mare parte, unei serii de mari viziri din familia Koprulu, care au dominat afacerile otomane în aproape întreaga perioadă cuprinsă între 1656-1691.