Pantofii de acadea

Pantofii de acadea - Joanne Harris Marţi, 6 noiembrie Ce copilă interesantă. Mai tânără decât contemporanii ei Intr-un fel, dar mult mai în vârstă decât ei în altele, nu-i este greu să discute cu adulţii, dar în preajma altor copii pare stângace, de parcă ar încerca să le stabilească nivelul de competenţă. Cu mine a fost expansivă, nostimă, vorbăreaţă, dornică, prietenoasă, dar precaută din instinct de îndată ce am atins - chiar aşa, uşor - subiectul alienării ei. Desigur, niciun copil nu doreşte să pară diferit. Dar rezerva lui Annie merge mai departe. E parcă ar ascunde ceva de lume, o calitate străină care ar putea fi periculoasă dacă ar fi descoperită. Alţii poate nu au observat. Dar eu nu sunt alţii şi mă simt irezistibil atrasă de ea. Mă întreb dacă ştie ce este - dacă înţelege —dacă are o fărâmă de potenţai în căpşorul ei ţâfnos. M-am întâlnit iar cu ea astăzi, când venea acasă de la şcoală. Era - nu chiar rece, doar mai puţin încrezătoare ca ieri, de parcă şi-ar fi dat seama că a depăşit un prag. După cum spuneam, un copil interesant, cu atât mai mult cu cât este o provocare. Simt că nu este imună la seducţie; dar este grijulie, foarte atentă şi va trebui să lucrez încet dacă vreau să n-o sperii. Aşa că doar am vorbit o vreme - nu am spus nimic de ciudăţenia ei sau de locul pe care-l numeşte Lansquenet sau de cofetărie — apoi ne-am despărţit, dar nu înainte sa-i spun unde locuiesc şi unde lucrez acum. Lucru? Toţi avem nevoie de o slujbă. Mie îmi dă oca/le să mă joc, să fiu în preajma oamenilor, să-i observ şl să le aflu micile secrete. Bineînţeles, nu am nevoie de bani, de aceea îmi permit să accept prima slujbă convenabilă care mi se oferă. Singura slujbă pe care orice fată o poate găsi uşor într-un loc ca Montmartre. Nu, nu aceea. Ospătăriţă, desigur. De multă vreme nu mai lucrasem într-o cafenea In zilele acelea nu eram obligată - salariul e mizerabil şl atmosfera şl mai rea - dar simţeam că, o chelnăriţă se potrivea cumva ou imaginea lui Zozie de l’Alba şi, în plus, îmi oferă un punct de observare bun ca să văd ce se mai întâmplă în vecinătate. Le P’tit Pinson, ghemuit în colţul Rue des Faux-Monnayeurs, este o cafenea de stil vechi, din vremurile apuse ale Montmartre, întunecată şi afumată şi acoperită cu straturi de grăsime şl nicotină. Proprietarul ei este Laurent Pinson, un parizian de şaizeci şi cinci de ani, cu o mustaţă agresivă şl cu o Igienă personală lamentabilă. Ca şi Laurent, atracţia cafenelei se limitează în general la vechea generaţie - care-l apreciază preţurile modeste şi al său plat du jour- şi ciudaţii de teapa mea care apreciază grosolănia remarcabilă a proprietarului şl politica extremistă a clienţilor săi mai bătrâiori. Turiştii preferă Place du Terre, cu cafenelele sale micuţe şi drăgălaşe şi măsuţele acoperite cu umbreluţe pe aleea pavată. Sau patiseria tip art deco din josul Butte, cu aranjamentul de bijuterie al plăcintelor şi prâjiturelelor sale. Sau ceainăria englezească din Rue Ramey. Dar pe mine nu mă interesează turiştii. Pe mine mă interesează acea chocolaterie, pe care o văd clar de partea cealaltă a scuarului. De aici pot să văd cine intră şi cine iese, pot număra clienţii, pot urmări livrările şi pot să mă ţin în general la curent...

RECENZII

Spune-ne opinia ta despre acest produs!

scrie o recenzie