Transatlantic (Colum McCann)

Transatlantic (Colum McCann) Casa de gheaţă Stătea la fereastră. Era cea de-a o sută douăzeci şi opta zi de când îi vedea pe oameni murind. Veneau în jos, pe drum, în căruţe trase de cai. Nu mai văzuse niciodată până atunci o asemenea baie de sânge. Până şi caii păreau că nu pot crede ce se întâmplă. Praful stârnit de copitele lor, bătând pământul. Ochii lor imenşi şi trişti. Roţile scrâşnind. Linia de căruţe întinsă departe, pe drum, printre copaci. La rândul lor, copacii păreau că se întind până în plin război. Coborî scările prin uşile deschise, ieşind în căldura sufocantă de afară. Căruţele erau aliniate pe drum. O linişte ciudată. Oamenii erau atât de epuizaţi, încât nici nu mai puteau să ţipe. Gemeau uşor, mici spasme de durere încreţindu-le feţele. Cei care stăteau proptiţi în sus păreau adormiţi. Cei lungiţi erau atât de înghesuiţi, respirând la unison, încât arătau ca un singur trup. Sânge şi membre contorsionate. Pantaloni de piele putreziţi. Cămăşi de flanelă împuţite. Carne despicată: obraji, braţe, globul ochilor, testicule, piepturi. Scândurile căruţelor erau negre de sânge. Picura şi pe roţi, de parcă vieţilor lor mergeau în cerc, tot rotindu-se sub ei. Un soldat avea pe mânecă trese de sergent şi o mică harfă aurie cusută pe rever. Un irlandez. Ea îngrijise atât de mulţi dintre ei... Era rănit la gât Rana îi era acoperită cu o bucată murdară de pânză. Faţa îi era mânjită in diferite grade de negreală de la praful de puşcă. Dinţii, negri şi ei, de la muşcatul cartuşelor. Gemea şi capul i se legăna într-o parte. Ii curăţă rana cât de bine putu. Din gâtul lui ieşea un hârâit trist. Ştia că urma să moară în câteva minute. Mici umbre negre treceau peste faţa lui. îşi ridică privirea. Vulturii zburau pe deasupra capului. Planau fără nicio bătaie din aripi. Ridicaţi de curenţii calzi de aer. In aşteptare. Il trecu prin minte că ar fi fost mai bine să-l sugrume pe omul grav rănit. Ii atinse pleoapele. Putea simţi cum viaţa i se scurgea pe sub degetele ei. Nicio nevoie sâ-i mai oprească respiraţia. Era ca şi cum o mică cortină roşie cădea asupra lui. Atât de mulţi aşteptau să le vină rândul, să beneficieze de ajutorul ei. Cineva o prinse de cot. Doctorul era mic de statură şi rotofei. Trebuiau să-i ridice pe oameni din căruţă, îi spuse el, şi să-i întindă pe iarbă. Avea la gât un papion stropit cu sânge. Un şorţ de cauciuc peste tunică. Mai erau încă doisprezece infirmieri care îngrijeau răniţii, printre care patru femei. Ii ridicau pe soldaţi cât de blând puteau şi îi aşezau pe iarbă, pe urmele lăsate de alţii întinşi acolo cu numai câteva ore în urmă. Peste tot iarba purta urmele războiului....

RECENZII

Spune-ne opinia ta despre acest produs!

scrie o recenzie