Caiete 1957-1972 - Emil Cioran

 

 

 

 

Poate că cel mai corect ar fi să numim paginile Caietelor lui Cioran jurnalul condiţiei umane.

Nimeni n-a vorbit cu atâta sinceritate, cu atâta vervă și har pentru fiecare dintre noi. Niciodată inteligenţa n-a fost mai destrăbălată ca în paginile acestui Cioran în pijama, decontractat, eliberat de rigorile și eleganţa «marelui stil» din cărţile sale antume.

 

Niciodată un necunoscut, punând pe hârtie doar pentru el cele mai necenzurate gânduri care i-au trecut prin cap, n-a reuşit să-ţi devină cel mai apropiat prieten...

 

 

 

Fericire insuportabilă! Mii de planete se dilată în necuprinsul conştiinţei. Fericire înfricoşătoare. Senzaţii de avorton – şi senzaţia unui Dumnezeu –, altele n-am cunoscut.

 

Punct şi infinit, dimensiunile mele, modurile mele de existenţă. Dacă sentimentul deşertăciunii universale ar putea, singur, să confere sfinţenia, ce sfânt aş mai fi!

 

Aş ocupa întâiul loc în ierarhia sfinţilor! Fondul disperării este îndoiala de sine. Sunt terminat, sunt pe marginea rugăciunii. M-am gândit astăzi, 20 februarie 1958, la starea de putrefacţie în care se găsesc prietenii mei morţi şi tatăl meu, şi m-am gândit la propria-mi putrefacţie.

 

Doar munca ar putea să mă salveze, dar să muncesc – nu pot. Voinţa mi-a fost vătămată din naştere. Proiecte colosale, himerice, fără nici un raport cu puterile mele.

 

Ceva în mine mă neagă, m-a negat dintotdeauna. Un principiu nefast, consubstanţial cu sângele şi cu spiritul meu. Nici un subiect nu merită să te apleci asupra lui mai mult de câteva clipe.

 

Ca să reacţionez contra acestei certitudini, am încercat să- mi transform în manii toate ideile; era singurul mod de a le face să dureze – în faţa ochilor… minţii mele.

 

Mă reîntorc la Haos prin simplul joc al fiziologiei. Sfâşiere a rărunchilor! Preliminarii ale unei teologii cu totul speciale. Nu sunt de aici; condiţie de exilat în sine; nicăieri nu sunt acasă – totală neapartenenţă la orice. Paradisul pierdut – obsesia mea de fiece clipă. Ce aş fi, ce m-aş face fără nori? Majoritatea timpului mi- o petrec privindu- i cum trec...

 

...

 

 

Fiecare crede că ceea ce face el este important; eu nu: aşa încât nu pot face nimic… Citit câteva poeme de Aleksandr Blok. – O, ruşii ăştia, ce aproape îmi sunt! – Genul meu de plictis e întru totul slav.

 

Dumnezeu ştie din ce stepă mi-au venit străbunii. Port în mine, ca pe- o otravă, amintirea ere - ditară a nemărginirii. În plus sunt, ca sarmaţii, un om pe care nu te poţi bizui, un individ dubios, suspect şi nesigur, de o duplicitate cu atât mai gravă cu cât e dezinteresată.

 

Mii de sclavi îşi strigă în mine părerile şi durerile contradictorii. După o noapte albă, am ieşit în stradă. Toţi trecătorii semănau cu nişte automate; nici unul nu părea viu, toţi păreau împinşi de un resort nevăzut; mişcări geometrice; nimic spontan; surâsuri mecanice; gesticulări de fantome; – totul era încremenit…

 

Nu e prima dată când, după insomnie, am această impresie de lume încre menită, golită de viaţă. – Aceste nopţi albe îmi sorb sângele, îl devoră; fiind eu însumi un spectru, cum aş putea să văd în ceilalţi semnele realităţii? Mai aproape de tragedia greacă decât de Biblie.

 

Întotdeauna am înţeles şi simţit mai bine Destinul decât pe Dumnezeu. Nimic din ce-i rusesc nu mi-e străin. Plictisul meu este exploziv.

 

Am acest avantaj faţă de marii plictisiţi, care de regulă erau pasivi şi blânzi. Zgomotul – osânda pentru păcatul dintâi, sau mai curând materializarea lui...