Capodopere în dialog - Andrei Plesu

Să începem prin a pune în dialog două portrete: Portretul unei fete cu ramură de laur („Laura“), pictat de Giorgione în 1506, şi Portretul unei tinere vene-ţiene, pictat de Durer în 1505.

 

La prima vedere, între cele două lucrări nu apar decât asemănări: sunt strict contemporane, sunt portrete de femei tinere, au o punere în pagină de acelaşi tip, ba, într-o anumită măsură, au şi un destin comun: lucrarea lui Durer s-a născut în urma uneia dintre călătoriile sale la Veneţia, aceeaşi Veneţie care l-a consacrat pe Giorgione, iar astăzi şi portretul lui Durer şi cel al lui Giorgione se găsesc în acelaşi loc: Muzeul de Istoria Artei (Kunst-historisches Museum) din Viena.

 

Dincolo de portretele unor personaje de epocă, cele două lucrări configurează, laolaltă, portretul unei epoci întregi: epoca Renaşterii, surprinsă în două ipostaze stilistice distincte: una nordică, puternic legată încă de o anumită tradiţie medievală, cealaltă meridională, mai liberă, mai puţin datoare trecutului. Tehnic vorbind, suntem martorii unei confruntări între picturalitatea „radicală“ a lui Giorgione şi o versiune mai „acomo-dantă“ a ei, cuplată încă la memoria linearismului gotic.

Pictura lui Giorgione e o pictură a contururilor estompate şi a sacrificării detaliilor, o pictură a trecerilor insesizabile de la un volum la altul, fără nici o asperitate grafică. La Durer, în schimb, totul e mai amănunţit, mai scrupulos consemnat, mai precis definit. Sprâncenele Madonelor lui Giorgione se pierd, adesea, în penumbra arcadelor, spre deosebire de sprâncenele unor Madone de Durer, al căror traseu se desfăşoară net, categoric, pe plaja clară a frunţii.

 

Tranşantă este şi distincţia între modul discret în care Giorgione tratează volumetria nărilor, sau desenul buzelor şi insistenţa analitică a lui Durer asupra unor detalii anatomice echivalente. Pentru Giorgione, o Madonă e întruchiparea pură a spiritului contemplativ: ea stă dinaintea noastră cu un fel de aleasă sfială, învăluită în propria reverie...