Cartea năsoaselor - Alexandra Rusu

 

... la coborârea din balon, m-aşteptau ca pe-un actor italian. O mulţime de gură-cască, paparazzi şi bodyguarzi transpira încântată în aşteptarea mea. Bine, e-adevărat, unii râdeau cu lacrimi:

— Ho, ho, ho! ziceau. Ce-i cu cotoiul ăsta împopoţonat? Ia uite ce breton are! Şi ce mantie de blană! Şi ce pălărie cu pene!

Dar eu nu i-am băgat în seamă. Ştiu să mă port cu neciopliţii. îi las să-şi facă mendrele, iar când îi prind la cotitură, le zdrelesc mutra. Am ghearele ascuţite şi date cu ojă ultrarezistentă.

Dintr-odată, soarele a fost sorbit de o umbră uriaşă. Se apropia vreo tornadă? înfricoşat, mi-am prins pălăria Vivienne Westwood cu ghearele, ca nu cumva să mi-o zboare vântul. Dar nu, nici pe departe. Era doar Hermina, care venise să se prezinte.

Şi să mă ierte prinţesa, ca şi ipocritul cititor, dar avea un nas de zece mile aeriene! Un nas cu munţi si văi, si cratere! Un nas pe care putea atârna rufe la uscat tot mapamondul! Un nas aproape infinit, care ieşea dintr-o claie de păr roşcat.

—    Bine-ati venit, iubite domnule Furlini! a turuit ea si mi-a întins mâna.

—    Prinţesă Hermina, orrroarea... hm, onoarea e de partea mea, am răspuns eu, torcând în ritm de jazz, cum fac mereu ca să-mi ascund jena...