Catavencii si tribul lor. O etnografie a grupului incomod si de moravuri grele Catavencu - Eugen Istodor (1990-2006)

 

În 4/5 februarie 1990 apărea la Bucureşti săptămînalul incomod Caţavencu, fondat, scris şi distribuit de studenţi de la Politehnică şi Litere. Devenit copilul teribil, adulat şi fanatizat al generaţiei Revoluţiei din 1989 şi a Pieţei Universităţii 1990.

 

Pentru mai bine de 15 ani, Caţavencu a fost liderul absolut al umorului în România. Caţavencu lua în balon lumea politică, avea reguli interne draconice de iniţiere în ale scrisului şi satirei şi avea un trib care îl susţinea...

 

 

Aventura jurnalistică începea cu înfiinţarea unei societăţi comerciale, respectarea Constituţiei şi a unui statu-quo între jurnalişti şi politicieni privind faptul că „nicio lege nu poate servi tuturor intereselor şi că echilibrul actual este creat printr-o serie de negocieri şi acorduri tacite” (Coman, 2003a: 28).

 

Recrutarea în interiorul „societăţii comerciale” era făcută fără probe de competenţă, iar ascensiunea ţinea de „loviturile de presă” date.

 

Reglementările din domeniul audiovizual nu au impus criterii de competenţă/ studii pentru admiterea în breaslă, ci au vizat zona de licenţe şi monitorizări din partea unui organism CNA (Consiliul Naţional al Audiovizualului). Prin membrii săi numiţi/revocaţi de Parlament, încă de la înfiinţare, CNA s-a aflat la dispoziţia partidelor politice de la putere.

In condiţiile în care nu a existat o dezbatere reală despre statutul jurnalistului (mai precis, nu una care să se materializeze prin documente programatice respectate de întreaga breaslă jurnalistică), preocuparea s-a îndreptat spre paradigma confruntării dintre jurnalişti şi politicieni, mai precis asupra sancţiunilor prevăzute în cazuri extreme, articolele 205, 206, 207, 236, 239 din Codul penal. „în esenţă, jurnaliştii şi reprezentanţii societăţii civile au cerut ca insulta, calomnia şi ofensa să fie tratate ca subiecte de drept civil, şi nu penal” (Coman, 2003a: 56), iar guvernanţii au jucat derutant, au introdus amendamente „îndulcite” ori au creat ordonanţe dure, pe ascuns.

 

O statistică privind procesele intentate de politicieni jurnaliştilor nu există. M. Coman indică cifra de peste 400 de procese de calomnie iniţiate între 1996 şi 2001.

Prima serie de astfel de procese care au creat precedentul ambiguităţii a fost deschisă de procesele împotriva lui C. V. Tudor, lider de partid, dar şi „deghizat” sub un pseudonim, Alcibiade, în cadrul propriei reviste, România Mare. România Mare este exemplul tipic de negociere a poziţiei politice prin intermediul mediului jurnalistic.

 

In calitate de „pseudonim”, C. V. Tudor îşi ataca, sub zodia pamfletului, adversarii şi partenerii politici. Rezultatul: prezenţa reprezentantului extremei stângi în scrutinul pentru alegerea preşedintelui din 2000, când sfera politică a decis realegerea ca preşedinte a fostului comunist Ion Iliescu pentru a opri ascensiunea lui C. V. Tudor.

Un alt proces a fost cel dintre Ziua - Sorin Roşea Stănescu şi Ion Iliescu, în care preşedintele din 1990-1996 era acuzat că ar fi agent KGB.

 

Procesul, iniţial descris ca fiind unul între Opoziţia democratică şi Puterea posteomunistă, a avut parte, de asemenea, de o sentinţă ambiguă. în locul unei sentinţe în slujba adevărului, din lipsă de probe, Justiţia a decis închiderea procesului, ceea ce a condus la declaraţii de victorie din partea ambelor tabere, Ion Iliescu şi Sorin Roşea Stănescu.

Momentul de maturizare a Justiţiei a venit după anul 2000. Atunci s-a dat o sentinţă clară şi definitivă. Sub pretextul unui pamflet, Ion Cristoiu a scris despre un partener de breaslă, Gabriela Adameşteanu, în termeni calomnioşi, fără echivoc. Rezultatul: jurnalistul Ion Cristoiu a simţit „puterea” cuvântului, fiind condamnat să plătească daune materiale importante...

 

 

 

1. 1.    Umorul - vinovatul de serviciu   
1. 2.    Alegerea termenului „satiră”    
1. 3.    1990-2006/2008    
1. 4.    Neo-tribul. Cine face glume, cine râde    
1. 5.    Identificare şi recunoaştere    
1. 6.    Interpretarea. O incursiune istorică   
1. 7.    Satira - realitate ficţională  

Capitolul al doilea. Neotribul Caţavencu    

2. 1.    Caţavencu este unul dintre neo-triburile de după 1990
2. 2.    Componenţa neo-tribului. Declaraţii   
2. 3.    Fanatizarea   
2. 4.    Satira, mod de viaţă 

Capitolul al treilea. Circuitul financiar: incomodul Caţavencu şi Academia „de moravuri grele” 

3. 1.    Percepţia comună românească a umorului    
3. 2.    Anii 1990-1996. De la Nacu la Cârciog Caţavencu Incomod, 1990 
3. 3.    Caţavencu, acelaşi şi aparte, în plină explozie şi implozie a presei tipărite    
3. 4.    Mai am un singur coridor: Coridoarele lui Brucan  
3. 5.    Academia Caţavencu, 1996-2008: de la Vîntu 1 la Vîntu 2   
3. 6.    Piaţa mass-media, 2000-2006/2008

 

...............