Convorbiri cu Masaryk (Karel Capek)

 

... rareori s-a întâmplat în istoria literaturii să existe o colaborare atât de fascinantă între două personalități de frunte ale scenei mondiale: Tomáš Garrigue Masaryk, filosoful președinte al primului stat cehoslovac, și scriitorul Karel Čapek, cel mai important exponent al vieții literare de la vremea respectivă.

Iar lucrarea pe care au elaborat-o împreună poartă pecetea celor două personalități ‒ sinceritatea totală a președintelui și subtilitatea magică a discursului scriitorului.

 

Rezultatul a fost o lucrare biografică unică, atât prin formă, cât și prin conținut...

 

Din carte:

 

... o campanie rea a fost acea „hilsneriadă“, când a trebuit să mă lupt cu superstiția despre omorul ritual. La început, procesul lui Hilsner nu m-a interesat, dar a venit la mine fostul meu student de la Viena, scriitorul Sigismund Münz, originar din Moravia, și m-a rugat să iau atitudine.

 

Despre superstițiile rituale citisem cărțile teologului berlinez Strack, care descrisese apariția și istoria acestei superstiții. I-am spus domnului Münz care este părerea mea despre această chestiune, iar el a publicat-o în Neue Freie Presse.

 

Și m-am trezit implicat în scandal. Antisemiții vienezi au instigat presa națională și clericală cehă, toți au început să dea în mine ‒ ei, trebuia să mă apăr. Dacă ai intrat în horă, trebuie să joci.

 

A trebuit să studiez criminalistica și fiziologia, dar despre aceasta am vorbit la vremea respectivă. M-am dus la Polná, ca să examinez locul faptei și împrejurimile lui. După aceea s-a spus că sunt plătit de evrei.

 

La cursurile mele de la universitate au venit studenți și ne-studenți ca să mă huiduiască. În timp ce vociferau, am scris cu creta pe tablă un protest împotriva calomniilor prostești și i-am invitat pe studenți să-mi prezinte motivele și dovezile demonstrației lor; s-a prezentat numai unul dintre ei în aceeași după-amiază, un tinerel zvelt, decent – viitorul poet Otakar Theer.

 

Pentru ca demonstranții să nu-și închipuie că mi-e frică de ei, am ocolit tot amfiteatrul și i-am invitat să argumenteze ‒ n-a îndrăznit niciunul.

 

Iar universitatea nu s-a obosit să intervină și să restabilească ordinea, ci a suspendat cursurile mele pentru două săptămâni. Seara demonstranții au venit la mine acasă.

 

Eu răcisem, stăteam în pat, dar soția mea s-a dus în stradă la demonstranți și le-a spus că sunt bolnav, dar dacă vor să vorbească cu mine, să trimită o delegație. N-au venit.

 

Campania aceea mi-a făcut silă, nu atât pentru mine, dar îmi era penibil nivelul scăzut la care se desfășura. În timpul războiului am înțeles la ce îmi folosise: presa mondială este parțial condusă sau finanțată de evrei.

 

Mă cunoșteau din cazul Hilsner, iar acum s-au revanșat, scriind despre cauza noastră cu simpatie sau cel puțin corect. Asta ne-a ajutat mult în plan politic...