Culegere de eseuri elaborate pentru reusita la Bacalaureat - profil uman si real - Cristina Simona Scurtu

Culegere de eseuri elaborate pentru reusita la Bacalaureat - profil uman si real - Cristina Simona Scurtu

Din carte:

Tema și viziunea despre lume într-un text ce aparține modernismului
„Flori de mucigai” de Tudor Arghezi

Poemul „Flori de mucigai”, artă poetică aflată în deschiderea volumului omonim publicat în 1931, reflectă o trăsătură definitorie a creației argheziene: preferința pentru estetica urâtului. Acest concept, teoretizat încă din 1853 de esteticianul Karl Rosenkrantz, își găsește o expresie originală în poezia lui Arghezi.

Se poate stabili o filiație estetică și de concepție între Florile de mucigai și Les fleurs du mal de Charles Baudelaire, ambele volume ilustrând tentativa artistului de a extrage frumusețe din zonele obscure ale existenței.

Titlul poeziei, insolit și provocator, este un oximoron: „flori” – simbol al frumuseții naturale – se asociază cu „mucigai” – semn al degradării și al urâtului. Astfel, titlul reunește două categorii estetice opuse: frumosul și urâtul. Poetul susține ideea că actul artistic are menirea de a transfigura urâtul realității în expresie estetică, revelând rolul cathartic al scrisului.

Textul este structurat în cinci secvențe lirice. Debutul ex abrupto al poeziei introduce condiția aparte a eului liric – o ființă damnată, izolată de lume, lipsită de protecția divină. Arghezi este unul dintre marii poeți care reușesc să transfigureze biograficul insolit – în cazul de față, experiența carcerală – în materie poetică. Această experiență se reflectă profund în Flori de mucigai.

Versurile inițiale – „Le-am scris cu unghia pe tencuială / Pe un perete de firidă goală...” – subliniază suferința și izolare eului liric, a cărui creație se naște dintr-o situație extremă. Tema creației, cu o viziune demitizată asupra lumii, este dezvoltată prin câmpul semantic al scrisului: „Sunt stihuri fără an, / Stihuri de groapă, / De sete de apă, / Și de foame de scrum, / Stihurile de acum.”

Poetul își asumă suferința fizică și morală, considerând-o parte integrantă a menirii sale artistice. Aluziile la dimensiunea sacră a vocației sunt redate printr-un lexic cu rezonanțe biblice: „Cu puterile neajutate / nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul / care au lucrat împrejurul / lui Luca, lui Marcu, lui Ioan.” Bestiarul are o valoare simbolică: leul semnifică puterea împărătească, taurul – jertfa, iar vulturul – pogorârea Sfântului Duh.

În a treia secvență, o serie de metafore exprimă ideea posterității și a permanenței operei artistice: „stihuri fără an… stihuri de acum.” Acestea sugerează că poezia transcendă timpul, rămânând relevantă indiferent de epocă.

Conștientizarea pierderii inspirației divine este exprimată prin versuri care reflectă o suferință sufletească profundă. Dramatismul este amplificat de o sintaxă cu parfum arhaic:
„Când mi s-a tocit unghia îngerească / Am lăsat-o să crească / Și nu mi-a crescut / Sau nu o mai am cunoscut.”
Unghia – transformată într-un instrument de scris neconvențional – devine simbol al creației autentice, iar gestul de a scrie cu mâna stângă confirmă atitudinea de frondă a poetului și asumarea rolului de artist neconformist.

RECENZII