Din mainile valahilor schismatici - Ioan-Aurel Pop

Din mainile valahilor schismatici - Ioan-Aurel Pop
Anul publicării: 2018
Pagini: 530
Format: 16x23
Preț: 70,00 RON
Disponibilitate: în stoc

DESCRIERE

Din mainile valahilor schismatici - Ioan-Aurel Pop 

 
Românii au fost la putere în Transilvania secolelor al XIII-lea şi al XIV-lea, alături de nobili, de saşi şi de secui, dar tot atunci a început şi s-a produs treptat, dar implacabil, îndepărtarea lor ca grup distinct de la conducere. Mai întâi, ei erau de credinţă „grecească” şi – conform mentalităţii timpului – nu mai puteau fi la putere într-un stat de credinţă „latină”, campion al misionarismului catolic, într-un stat care se revendica drept „apostolic” şi „marianic” (protejat de Fecioara Maria), având menirea declarată să lupte pe toate căile, inclusiv cu armele, contra „păgânilor, a ereticilor şi a schismaticilor”.
S‑a văzut repede că aceşti români cuprinşi în Transilvania şi în Ungaria prelungeau masa poporului lor situat spre sud şi spre est, că erau nesiguri în fidelitatea lor faţă de rege şi coroană, că întreţineau, la început mai mult inconştient şi intuitiv, legături cu fraţii lor de peste munţi, de care îi legau atâtea caracteristici comune, inclusiv vechi formaţiuni politice care „încălecau” Carpaţii.
Încrederea autorităţilor oficiale ale Transilvaniei şi Ungariei în români a început să scadă, pe măsură ce sporea suspiciunea românilor faţă de aceste autorităţi. Era tot mai clar că, în stăpânirea solidă şi în exploatarea Transilvaniei, autorităţile nu se puteau baza prea serios pe români. Mult mai de încredere pentru rege şi apropiaţii săi erau nobilii (cei făcuţi nobili de către suveran), saşii, secuii etc., adică acele grupuri de oameni – majoritatea colonişti, veniţi mai de departe sau mai de‑aproape – dăruite cu pământuri şi apoi cu largi privilegii. (Ioan-Aurel Pop)
 
..............
 
Situatia grava a tarii, neredresata nici dupa conciliul de la Buda (1279), se vede din primele documente papale de la inceputul secolului al XIV-lea. […] In aceeasi zi (17 octombrie 1301) papa ii scrie si lui Venceslas (Vaclav al II-lea), regele Boemiei, deplangand soarta groaznica a Regatului Ungariei, care “azi s-a naruit si, ca si cum ar fi fost data prada, a fost aproape nimicit de navalirile inamice ale cumanilor, tatarilor, schismaticilor si paganilor”. […] Cea mai tulburatoare constatare priveste “nimicirea complita si imputinarea locuitorilor crestini” din Ungaria. Chiar sub rezerva unei unde de exagerare a pontifului, se cuvine sa observam ca situatia tarii era intr-adevar grava, ea fiind confirmata de numeroase alte izvoare. Numai o astfel de stare, nemaiintalnita, ar explica, de exemplu, de ce papa Benedict al XI-lea dadea voie, la 31 martie 1304, priorului dominicanilor din Ungaria sa acorde dispensa de a ocupa anumite functii in ordin pentru doi calugari, fii de preoti bizantini, deveniti ulterior latini: “unii dintre fratii ordinului sunt fii de preoti latini, carora parintii lor le-au dat nastere in timpul preotiei, dintr-o casatorie incheiata potrivit ritului grecilor, inainte de hirotonisirea lor”. Fireste, faptul ca “unii dintre fratii ordinului” dominican din Ungaria erau fii de ortodocsi si ca preotii bizantini erau atrasi la confesiunea latina poate demonstra forta actiunilor prozelite ale catolicismului, dar permisiunea fostilor “greci” de a ocupa functii importante in ordin arata penuria de membri, putinatatea “crestinilor”, nevoia de a apela la nou veniti. Prezenta prozelitismului, ascuns sub numele misionarismului, este indiscutabila, din moment ce acelasi papa Benedict poruncea, tot in 31 martie 1304, priorului dominicanilor din Ungaria sa trimita, in vederea raspandirii credintei catolice, calugari in Albania si Cumania, tari care aveau episcopi de rit grecesc. Aceasta din urma misiva mai atesta o realitate foarte importanta, anume continuitatea episcopiilor bizantine din “Cumania” -teritoriul extracarpatic al Munteniei si Moldovei-, consemnate tot intr-un document papal, dar trimis cu sapte decenii in urma, la 1234. Aceste episcopate “schismatice” din Cumania erau cu atat mai nedorite si neacceptate (“false”) cu cat ele se aflau intr-o tara cuprinsa formal in titlul regilor ungari si unde ar fi trebuit sa se exercite autoritate acestor regi “apostolici”. Numai ca, de decenii intregi, autoritatea suveranilor ungari nu se mai simtea -cum s-a vazut- nici macar in Ungaria propriu-zisa, unde credinta “crestina” era atat de “primejduita” si unde se tineau in zadar concilii provinciale, prezidate de legati papali. Un astfel de conciliu s-a tinut din nou in 1309 si l-a avut in frunte pe legatul Gentile, care intre altele l-a afurisit pe Ladislau Kan, voievodul rebel al Transilvaniei, opozantul regelui Carol Robert (sustinut de papa) si detinatorul coroanei regatului, adica al simbolului puterii, fara de care nu puteau fi incoronati regii. Motivul punctual al excomunicarii voievodului era iminenta casatorie a fiicei acestuia cu un “schismatic”, mai precis cu fiul regelui Serbiei. Pornind de la aceasta, dar si de la multe alte cazuri intamplate, cardinalul Gentile oprea pe orice catolic din Ungaria sa-si casatoreasca fiica, nepoata sau orice ruda de sange cu vreun “eretic patar, gazar, schismatic sau alt inamic al credintei crestine” si indeosebi cu rutenii, bulgarii, sarbii si lituanienii “care staruie in erezie”. Documentul in chestiune, emis la Bratislava sau Pojon (in latina ‘Posonium’, pe atunci in Ungaria) in ziua de Craciun a anului 1309, doreste sa apere eficient “credinta”. Or, spune el, daca “fii ascultarii” (catolicii) s-ar amesteca cu “fii nesupuenrii” (ortodocsii), atunci “s-ar vatama curatenia credintei”. De aceea, casatoriile cu eretici sunt declarate “nelegiuite” si considerate fapte “care dezbina si pateaza religia crestina si vin in ajutorul stricaciunii eretice”, iar cel care ar incuraja si aproba astfel de casatorii, precum si femeia data necatolicului urmau “sa fie loviti de palosul afuriseniei si lipsiti de inmormantare bisericeasca”; daca in intervalul de o luna nu ar reveni “in sanul credintei ortodoxe” (‘recte’ catolice), urma “sa se purceada contra lui ca si contra unui sprijinitor al ereticilor, inamici ai credintei insesi, potrivit legilor bisericesti si mirene”. In aceste texte, se amalgameaza “ereticii” (cei abatuti de la credinta cea dreapta) cu “paganii” si “schismaticii” (crestinii rasariteni): patarii sau patarenii din Bosnia erau eretici, gazarii sau chazarii erau erau iudaici sau iudaizanti (necrestini), lituanienii erau in mare parte necrestini (se vor crestina abia in 1386, odata cu conducatorul lor, Vladislav Jagiello, devenit rege al Poloniei), iar sarbii, ca si rutenii, ca si bulgarii sau romanii, erau “schismatici”. Ceea ce ne intereseaza aici in mod special este ca si “schismaticii”, cei casatoriti cu “schismatici” ori care incurajau asemenea uniuni erau asimilati “ereticilor”, fiind excomunicati si, daca persistau, loviti de bratul bisericesc si secular. Dar aceasta se intamplase si imediat dupa Cruciada a IV-a (1203-1204) -cum s-a vazut-, ceea ce arata o constanta in politica papala pe parcursul unui secol.

REVIEW-URI

Scrie un review și spune-ne opinia ta despre acest produs scrie un review
Created in 0.0583 sec