Drumul spre sine - Ioana Scorus

Drumul spre sine - Ioana Scorus

... plecând, luase cu el ceva care până atunci existase în cabinetul meu și care acum, când închisesem tulburată ușa în urma sa, dispăruse. Lăsase în urmă ceva ce aș fi putut numi vid.

Turul de forță al discursului său furios fusese cea mai uluitoare întruchipare a unui suflet rănit pe care-mi fusese dat să o văd și să o aud. Însăși simpla lui prezență — ca și cum emana o forță căreia nu i te puteai împotrivi — mă așezase, dintru început, în singura postură potrivită acelui spectacol de ființă. Vibrația ei îmi indusese din prima clipă un acord, în care calibrarea pe care trebuie să o caut la întâlnirea cu fiecare nou pacient nu mai fusese necesară.

Așa încât, bine instalată încă de la început, l-am lăsat să vorbească atât cât a avut nevoie, fiind atentă, până la a-mi anula respirația, să nu întrerup transa în care părea că intrase, cu toate că vedeam bine că nu era transă.

Încercam să-mi păstrez luciditatea, atentă nu doar la discurs, ci și la limbajul corpului — la mimică, gestică, respirație, la variațiile infinitezimale ale freamătului interior — neputând să-mi dezlipesc privirea de pe fața lui, cu ochi care nu m-au privit nici măcar o clipă. Căutam să „prind” tot ce trimitea spre mine.

Ca pe o scenă aflată în fața unui auditoriu cufundat în beznă, la un moment dat s-a ridicat în picioare, căci tensiunea căreia îi dăduse voie să iasă la iveală nu putea fi ținută la cota necesară rămânând așezat, lejer, în fotoliu. O asemenea tensiune avea…

RECENZII