E un pod pe Drina - Ivo Andric

 

... la jumătatea secolului al XVI-lea, un paşă dă poruncă să se ridice un pod peste Drina, rîul care străbate orăşelul bosniac Vişegrad. Aşa începe istoria – cu pietre albe aduse de departe şi cu muncă zdrobitoare. Pînă la Primul Război Mondial, podul acesta, făcut din unsprezece arcade mlădioase, e martor al tuturor schimbărilor, suferinţelor şi tulburărilor care trec peste locuitori: stăpînirile se duc una după alta, scoţînd din rădăcini o parte din obiceiurile oamenilor şi punînd altele în loc, generaţiile cele noi îşi amintesc din ce în ce mai şters cum era traiul celor vechi, bătrîni şi tineri, creştini, musulmani şi evrei se întîlnesc pe pod şi privesc cum le trece viaţa, mai molcom ori mai aprig...

 

 

... de cincizeci de ani îşi păstorea popa Nikola parohia lui grea şi risipită pe graniţă. O păstorea cu linişte, şi parohia nu cunoscuse alte frământări sau alte năpaste decât cele pe care viaţa le poartă în ea însăşi.

Toată lumea îi spunea „bunicul". Pentru întregul orăşel şi pentru întreaga regiune, popa Nikola întruchipa biserica sârbă şi tot ce poporul numeşte şi socoteşte drept creştinism.

Popa Nikola era un om înalt şi neobişnuit de voinic, fără multă învăţătură de carte, dar cu inimă mare, cu mintea sănătoasă şi cu sufletul senin şi curajos.

 

Zâmbetul lui potolea, liniştea şi încuraja, zâmbetul de nedescris şi de nepreţuit al omului puternic şi mărinimos, care trăieşte împăcat cu sine însuşi şi cu toţi cei din preajmă.

 

Ochii lui mari şi verzi se îngustau câteodată până ajungeau ca un firişor negru din care izbucneau scântei aurii. Astfel rămăsese popa Nikola până la bătrâneţe.

 

Aşa, înfăşurat în scurteica lui din blană de vulpe, cu faţa aureolată de barba roşcovană, pe care anii abia dacă i-o argintaseră şi care îi acoperea tot pieptul, cu potcapul lui uriaş sub care se răsucea, spre spate, coada împletită şi deasă a părului bogat, el străbătea târgul de parcă ar fi fost păstorul orăşelului de lângă pod şi al întregului ţinut muntos nu numai de cincizeci de ani şi nu numai al ortodocşilor, ci de la zidirea lumii, când feluritele credinţe şi feluritele biserici de astăzi nu-i despăr-ţiseră încă pe oameni.

 

Din dughenele de pe o parte şi de alta a uliţei târgului, negustorii, oricare le-ar fi fost religia, îl salutau. Femeile se dădeau la o parte şi, cu fruntea plecată, aşteptau ca „bunicul" să treacă.

 

Copiii se opreau din joacă şi nu mai strigau, iar cei mai răsăriţi dintre ei, temători şi solemni, se apropiau de mâna uriaşă şi grea a „bunicului" ca să simtă o clipă, deasupra capetelor tunse şi obrajilor îmbujoraţi de joc, glasul puternic şi voios:

— Să te ţină Dumnezeu! Să te ţină Dumnezeu, puiule!

Semnul acesta de respect faţă de „bunic" devenise un obicei străvechi, oarecum moştenit, căci generaţiile de localnici îl aveau parcă înnăscut.

Dar o umbră întunecase şi viaţa popii Nikola: n-avea copii. Fără îndoială că asta îl chinuise amarnic, dar nimeni nu-şi amintea să fi auzit, fie din gura lui, fie din a preotesei, vreun cuvânt de plângere sau să-i fi citit în ochi vreo licărire de amărăciune...