Eroi patati - Cornelia Golna

 

... bunica îi dăduse lui Teodor instrucţiuni stricte să stea cu străbunicul său, care avea o sută de ani. Era ora ca bătrânul să ia o gură de aer, dat fiind că terminaseră masa. Ceilalţi (în afară de Filip, fratele mai mic al lui Teodor, care cine ştie pe unde o ştersese ca să se joace cu prietenii lui), îşi făceau siesta de după-amiază. Insă de bătrânul Agaton nu se lipea somnul, şi una dintre puţinele plăceri care-i mai rămăseseră era să stea afară, sub cerul liber, într-o zi călduroasă. Vremea era blândă, abia dacă se simţea o adiere, drept care bunica - Maia - hotărâse să îl instaleze sub păr, în capătul cel mai de sud al curţii. Bătrânul Agaton şi copacul erau de o vârstă, aşa zicea bunica. Ultimul lui prieten, într-un fel. Toţi prietenii lui din stirpea omenească erau plecaţi în lumea celor drepţi.
Şedea în scaunul lui special, din lemn masiv de esenţă tare, cu braţe, pe care mama şi bunica lui Teodor îl târâseră din casă. Era un scaun zdravăn, spunea Maia. Un reazem de nădejde. Au pus o pernă pe şezut şi una la spătar - băiatului întotdeauna i se părea că parcă îl propteau în capul oaselor. Acum şedea acolo, nemişcat, cu mâinile osoase încleştate pe cotiere. Genunchii îi erau acoperiţi cu un pled roşu.
Teodor şedea pe un ciot de trunchi la picioarele străbunicului. Cinstit vorbind, tare i-ar fi surâs şi lui să-şi ia tălpăşiţa ca să se joace cu prietenii sau să zburde cu câinele. Animalul lenevea alături de el, imediat dincolo de umbra pe care o arunca arborele, în dogoarea soarelui. Ochii îi erau închişi, însă Teodor nu credea că doarme. I se spunea Lupu, deoarece arăta leit. După părerea tatălui nu ar fi fost deloc exclus chiar să fie - cel puţin pe jumătate. Mama lui fusese sălbăticoasă; odată când a intrat în călduri, a evadat din curte şi a dispărut trei zile. Când s-a întors s-a pus din nou pe treabă, adică păzea casa sau îl însoţea pe tata când acesta pleca la vânătoare. Şi a aşteptat să-i vină sorocul. Fătase trei pui, dintre care doi au fost daţi prin vecini. II păstraseră doar pe Lupu. Era un dulău cu înfăţişare cruntă - tuciuriu şi lăţos ca maică-sa, cu ochi ageri şi bănuitori şi un bot prelung, făcut să adulmece prada.
Băiatul culese o crenguţă şi o ţinu suspendată deasupra urechii lui Lupu. Urechea câinelui zvâcni, dar ochii rămaseră închişi. îi atinse nasul. Nervos, Lupu şterse o labă vreascului ca şi cum ar fi izgonit o muscă. Zgândărindud în continuare, Teodor îi atinse încă o dată urechea. Cu un mârâit de protest, Lupu se ridică şi îşi mută locul pentru a ieşi din raza de acţiune a agresorului, după care se întinse din nou la soare...