Frăția Musulmană, 1928–2023. Un secol între moderare și radicalizare - Ovidiu Raețchi

 

... White și Herzog, precum și Yilmaz și Bashirov consideră că Turcia îndeplinește, cel puțin din 2011, toate criteriile unui autoritarism electoral. În primul rând, „peisajul instituțional a fost din ce în ce mai denaturat pentru a favoriza regimul aflat la putere. Presa independentă a fost împiedicată să relateze despre partidele de opoziție, iar membrii acestora au fost hărțuiți și arestați frecvent sub acuzații false” . În al doilea rând, „începând din 2015, alegerile nu au fost nici libere, nici corecte”2. În al treilea rând, „regimul politic a dus represiunea împotriva forțelor de opoziție la un nivel fără precedent încă de la protestele Gezi din 2013, de la Istanbul”3. Și controlul asupra mediului de afaceri se dovedește esențial. Esen și Gumuscu consideră că „guvernul AKP a construit o clasă de afaceri loială printr-un sistem elaborat de recompense și pedepse, începând din 2002. Cu scopul de a-și consolida controlul asupra sectorului de afaceri, AKP a politizat instituțiile statului (colectarea datoriilor, autoritățile fiscale, privatizarea, achizițiile publice) și a erodat domnia legii pentru a distribui chirii și resurse susținătorilor săi, a transfera capital de la oponenți la susținătorii săi și pentru a disciplina disidenții din cercurile de afaceri. Aceste mecanisme i-au permis partidului să modifice terenul politic în favoarea sa prin acces la resurse private, precum și prin acces disproporționat la mass-media – asigurat de oameni de afaceri pro-AKP – și, astfel, au susținut regimul autoritar competitiv al AKP”...