Hemiptera - Andreea Răsuceanu

Hemiptera - Andreea Răsuceanu

Jujeul

ÎN FAȚĂ NU ERA NIMIC, doar câmpul, întins, gălbui și neted ca-n palmă, ca osul uriaș al unui mamifer acvatic îngropat. Văzuse deseori, în pridvoarele bisericilor bucureștene, peștele mare pe care se sprijinea lumea, dar aici părea că el murise, lăsând în urmă un schelet de culoarea borangicului vechi. Lumea se sfârșise și ei trăiau fără să știe asta.

De unde se termina pădurea nu mai era mult până la balta care strălucea indiferent de anotimp, în aerul verzui, nemișcat de peste vară, sau în cel gri, mereu îmbibat de vălătucii de ceață aduși de vânturile străine. Bucata aceea de câmp se scurta sau se alungea neliniștitor — toți bucureștenii știau — după primejdiile care pândeau acolo.

Și pădurea era ciudată, plină de șoapte și trosnete de crengi, deși rareori se mișca frunza-n copaci, altcândva decât în anotimpul furtunilor. Nu-i plăcea s-o traverseze; parcă ochi nevăzuți o pândeau de după anumiți arbori, care-ai fi jurat că își schimbă locul. Dacă răzbeai la marginea crângului, care crescuse devenind una cu pădurea, se vedea balta, albă, cu sclipiri verzui la maluri.

Nu era întotdeauna albă; doar când ploile care durau mai multe zile-n șir îi răscoleau străfundurile se făcea albă ca neaua cea mai curată. Sau cel puțin așa zicea lumea; ea o văzuse mai mult așa, întunecată…

RECENZII