Infruntarea umbrelor

Infruntarea umbrelor - Sebastien de Castell

Când primeşti un pumn în nas te doare mai tare decât ai crede.
Atunci când cineva te loveşte cu articulaţiile degetelor în falcă, ai impresia că patru berbecuţi încearcă să-ţi sfredelească gura.

Propriii tăi dinţi se întorc împotriva ta, muşcându-ţi limba şi făcând să ţi se umple gâtlejul cu un gust metalic de sânge. Oh, şi trosnitura pe care o auzi...

Seamănă mult cu sunetul pe care ţi-l imaginezi atunci când se rup oasele. Acesta trebuie să fie motivul pentru care capul face un sfert de rotaţie în sensul acelor de ceasornic, încercând să ţină pasul cu bărbia, înainte să părăsească locul crimei.

Cea mai rea parte? Odată ce îţi recapeţi echilibrul şi reuşeşti să deschizi ochii, îţi aduci aminte că adversarul tău de temut, care ţi-a tras o bătaie soră cu moartea, este un puşti slab şi pistruiat, care nu poate avea mai mult de treisprezece ani.

- N-ar fi trebuit să-mi furi amuleta, a zis Pistruiatul.

El a înaintat târşâindu-şi picioarele, făcându-mă să mă târăsc în spate din instinct. Se pare că trupul meu hotărâse că prefera ruşinea de a sta gheboşat decât riscul de a fi lovit din nou. în jurul nostru au izbucnit râsete din mulţimea de localnici care ieşiseră din prăvălii şi din cârciumi ca să asiste la încăierare şi să parieze pe câştigător.

Nimeni nu paria pe mine; om fi noi cei mai pricepuţi magi de pe continent, dar, după cum se vede treaba, suntem jalnici cand suntem nevoiţi să ne batem cu pumnii.

Ţi-am plătit pentru amuletă! am insistat eu şi-apoi am pus-o la loc în cutie. N-ai niciun motiv să...

Pistruiatul şi-a ridicat degetul mare de la mână, arătând spre Reichis, care stătea cocoţat pe sigla casei de amanet, care se legăna, şi inspecta vesel clopoţelul de argint de pe amuletă. De fiecare dată când Pistruiatul mă lovea, Reichis suna din clopoţel. Era un lucru pe care pisicile-veveriţă îl considerau extrem de amuzant.

-    Crezi că mi-am petrecut toată noaptea chinuindu-mă să descui lacătul pentru ca tu să returnezi amuleta?

Eşti o hoaţă afurisită! i-am spus eu pisicii-veveriţă.

Pistruiatul s-a înroşit şi mai tare la faţă; trebuie să fi crezut că vorbeam cu el. Uit mereu că oamenii nu pot auzi ce spune Reichis - ei nu aud decât nişte mârâieli...