Iubire amara - Elena Ferrante

... in urma morții premature şi misterioase a mamei sale, Delia porneşte într-o călătorie inițiatică pe străzile întortocheate şi sufocante din Napoli, oraşul ei natal, cu dorința de a afla adevărul despre familia sa.

Câteva telefoane stranii o conduc către descoperiri tulburătoare şi neaşteptate despre ultimele zile ale mamei sale.

Iubire amară este o explorare inedită a obsesiilor şi preocupărilor care ne frământă pe mulți dintre noi şi ale căror răspunsuri milioane de cititori din întreaga lume le regăsesc în cărțile extraordinare ale Elenei Ferrante...

Din carte:

... la înmormântare m-am surprins gândindu-mă că, în sfârşit, nu mai aveam obligaţia să-mi fac griji pentru ea. După care m-a copleşit un val de căldură şi m-am simţit umedă între picioare.

Eram în fruntea unui lung cortegiu de rude, prieteni, cunoştinţe. Cele două surori ale mele se înghesuiau în mine de o parte şi de alta. O sprijineam pe una de braţ de teamă să nu leşine.

Cealaltă se agăţa de mine ca şi cum ochii prea umflaţi o împiedicau să vadă. Acea dizolvare involuntară a corpului m-a speriat ca ameninţarea unei pedepse.

Nu putusem să vărs nicio lacrimă: nu mă podidise plânsul sau poate că nu-mi dorisem să mă podidească. In plus, fusesem singura care rostise câteva cuvinte care să-l disculpe pe tata, care nu trimisese flori şi nu venise la înmormântare.

Surorile mele nu-mi ascunseseră dezaprobarea lor şi acum păreau ocupate să demonstreze, public, că aveau lacrimi îndeajuns pentru a le plânge şi pe cele pe care nici eu, nici tatăl meu nu le vărsăm.

Mă simţeam pusă la zid. Când cortegiul a fost întregit, o bucată de drum, de un bărbat de culoare care ducea pe umăr nişte pânze pictate, montate pe un şasiu, dintre care prima (aceea vizibilă pe spatele lui) reprezenta grosier o ţigancă neîngrijită, am sperat ca nici ele, nici celelalte rude să nu bage de seamă.

Autorul acelor tablouri era tatăl meu. Poate că şi în acel moment lucra la picturile lui lipsite de valoare. Cu ţiganca aceea odioasă, vândută pe străzi şi pe la târguri de provincie de zeci de ani, pictase şi picta în continuare copii peste copii, supunându-se pentru câteva lire, ca întotdeauna, cererii de tablouaşe urâte pentru sufrageriile mic-burgheze.

Ironia configuraţiilor astrale care hotărăsc ore pentru întâlniri, despărţiri, vechi resentimente nu-l trimisese la înmormântarea mamei mele pe el, ci acea pictură banală a sa, pe care noi, fiicele, o detestam mai mult decât îl detestam pe autorul ei.

Mă simţeam sătulă de tot. De când ajunsesem în oraş, nu stătusem o clipă locului. Zile în şir îl însoţisem pe unchiul meu, Filippo, fratele mamei, mergând haotic din birou în birou, printre mici mijlocitori care să grăbească formalităţile birocratice, sau testând noi înşine, după cozi lungi pe la ghişee, disponibilitatea funcţionarilor de a depăşi obstacole imposibile în schimbul unor bacşişuri generoase.

In câteva rânduri, unchiul meu reuşise oarecum să-i impresioneze etalând ostentativ mâneca goală a sacoului. îşi pierduse braţul drept la o vârstă înaintată, la cincizeci şi şase de ani, muncind la strungul unui atelier de la periferie şi de atunci folosea acea invaliditate când pentru a cere favoruri, când pentru a ura cui i le refuza să aibă parte de o nenorocire.

Dar cele mai bune rezultate le obţinuserăm scoţând din buzunare mulţi bani pe care n-ar fi trebuit să-i plătim. Astfel facuserăm rost rapid de actele necesare, autorizaţii de la nu ştiu câte instituţii competente reale sau inventate, asigurându-ne o înmormântare de cea mai bună calitate şi, lucrul cel mai dificil, un loc de veci.
Intre timp, corpul defunct al Amaliei, mama mea, măcelărit de autopsie, devenise din ce în ce mai apăsător...