Jurământ de sânge. Iubirea mi-a salvat viața, vol. 2 - Carolina Hills

 

Augustin Ozera
„Inimile suntem noi... nu nişte obiecte.

Imi întorc capul spre stânga şi privesc spre frumoasa adormită, zâmbind. încă suntem pe acoperişul casei lui John şi parcă nu aş mai pleca de aici, însă nu vreau să-i creez micuţei mele probleme din cauza mea. I-am făcut deja prea multe, iar acum mă comport ca un adolescent plin de hormoni şi îndrăgostit până peste cap.

 

Drace! Nu că n-aş fi unul, bine, în afară de faptul că nu mai sunt de mult un adolescent, ci un bărbat în toată firea. Nu ştiu cât e ceasul, căci telefonul îmi este în maşină, dar după soarele care tocmai răsare sigur e deja cinci sau şase dimineaţa.

 

Mă ridic de jos cu grijă ca să nu o trezesc pe Christina, fiind în acelaşi timp şi atent pe unde calc, şi o iau pe braţe, ca mai apoi să-mi trec câte un picior, pe rând, peste pervaz înapoi în dormitor.

 

O aşez în aşternuturi şi o privesc preţ de câteva minute. E atât de frumoasă, murmur în sinea mea. îi dau o şuviţă rebelă de pe faţă şi o privesc în continuare, la felul în care se întinde, de parcă ar fi o pisicuţă şi zâmbesc.

 

Şi când mă gândesc că mai niciodată n-am privit o femeie aşa, încep să mă întreb pe unde m-am rătăcit cu adevărat. Zâmbesc din nou.

— Mi-ai dat lumea peste cap într-un mod neaşteptat, rostesc în şoaptă, deşi ştiu că nu are cum să mă audă.

îi sărut creştetul şi mă îndrept înapoi pe unde am intrat. Trec pervazul şi aterizez pe acoperiş, înaintez câţiva paşi spre dreapta şi cobor gărduleţul prins de peretele casei.

 

Mai bine plec înainte ca John să mă fugărească cu vreo puşcă pe care sigur o are ascunsă pe undeva prin casă. Deblochez maşina oftând prelung.

 

Mai arunc o ultimă privire spre geamul Christinei şi demarez în trombă, chiar dacă s-ar putea să fi trezit jumătate de cartier - puţin îmi pasă de babele pe care moartea le caută în fiecare zi - şi mă îndrept spre...