Maestrul minciunii - Nicholas Searle

 

... a fost cândva un om care impunea respect, își zice ea, înalt și autoritar. Încă se mai ține astfel, dar se observă o gârbovire pe care n‑o poate ascunde. Umerii îi sunt încovoiați, iar ochii dau de înțeles că, la urma urmei, nu se poate sustrage morții.

 

Dovada e mult prea convingătoare și poartă în ea dezamăgirea produsă de intensificarea deteriorării fizice și mintale. Își dă și ea seama cam cum trebuie să se simtă el, deși n‑a fost niciodată impunătoare; vivace, probabil, dar fără acea vanitate ciudată masculină a cărei inutilitate o dă, crud, la iveală, inevitabilul declin al puterii virile masculine.

 

Cumva, îi pare rău pentru el. Conversația curge ușor.

 

— E bună, zice ea nesinceră, ridicând privirea de la mizeria din farfuria ei.

 

— A, da, zice el. Te poți baza pe oamenii de aici.

 

— Friptura ta cum e?

 

— Splendidă. Mai vrei un pahar?

 

— Da, Brian. N‑am să refuz.

 

— Nu conduci mașina?

 

— Nu. M‑a adus nepotul meu.

 

— Nepotul?

 

— Da. Stephen e numele lui. Mă așteaptă afară, în mașină. Cufundat într‑o carte, fără îndoială.

 

— Ești apropiată de membrii familiei tale, deci?

 

— Da, răspunde ea hotărât. Nu suntem mulți, dar suntem foarte apropiați.

 

— Povestește‑mi despre ei! Ăsta e unul dintre subiectele evidente de conversație, iar ea e pregătită...