Manastirea din Parma - Stendhal

Manastirea din Parma - Stendhal

Milano, 1796

Pe 15 mai 1796, generalul Bonaparte își făcu intrarea în Milano în fruntea acelei tinere armate care tocmai trecuse peste podul din Lodi, dând lumii de veste că, după atâtea veacuri la rând, Cezar și Alexandru aveau un succesor. În câteva luni, minunile de vitejie și de geniu la care Italia fu martoră treziră la viață un popor adormit; doar cu opt zile înainte de sosirea francezilor, milanezii vedeau în ei doar o adunătură de tâlhari, obișnuiți să-și ia mereu tălpășița din fața trupelor Maiestății Sale Imperiale și Regale; asta, cel puțin, le repeta de trei ori pe săptămână un mic ziar de-o palmă, tipărit pe hârtie murdară.

În Evul Mediu, lombarzii republicani dăduseră dovadă de o vitejie cel puțin egală cu cea a francezilor și meritaseră să-și vadă orașul șters de pe fața pământului de împărații Germaniei. De când deveniseră supuși credincioși, marea lor ocupație era să imprime sonete pe mici batiste de tafta roz, cu ocazia căsătoriei unei fete aparținând cine știe cărei familii nobile sau bogate. La doi sau trei ani după acest moment de seamă al vieții ei, tânăra își lua pe lângă ea un curtezan: uneori, numele sigisbeului ales de familia soțului figura la loc de cinste în contractul de căsătorie. Moravurile acestea efeminate erau departe de emoțiile profunde răsărite peste noapte, în urma sosirii neașteptate a armatei franceze. Apărură curând moravuri noi, pătimașe. Un popor întreg își dădu seama, pe 15 mai 1796, că tot ceea ce respectase până…

RECENZII