Memoriile unui matematician - Nicolae Dinculeanu

Viața satului și obiceiurileScriu aceste rânduri pentru cei născuți și crescuți la oraș, pentru cei care nu cunosc obiceiurile din sate, precum și pentru cei mai tineri, născuți la țară, care n-au apucat să cunoască viața din sate, de dinainte de Război. Viața satului s-a schimbat dramatic, iar obiceiurile au dispărut. Cititorul pe care nu-l interesează această parte poate trece mai departe fără s-o citească.

 

1. În sat erau trei moșieri – Nicu Pop, Băncioiu și Năiculescu. Fiecare avea câte 300 de pogoane, cât le rămăsese după împroprietăririle de după Primul Război Mondial. Năiculescu avea și o moară în sat, iar alături de moară insta-lase un generator electric. De-a lungul străzii principale din sat fuseseră instalați stâlpi de iluminat, care erau alimentați cu curent electric de la generatorul de lângă moară. Chiar și învățătorii își făcuseră instalații de iluminat în casă. Restul oamenilor asigurau în continuare iluminatul în casele lor cu lămpi cu gaz. Din păcate, prin 1930, moara a ars și după acest eveniment s-a oprit și alimentarea cu curent electric a satului. Au rămas doar stâlpii de pe stradă și instalațiile din case. Se zicea că focul ar fi fost pus chiar de moșier, ca să încaseze asigurarea.În timpul comunismului, prin anii ’50, s-a construit rețeaua de electrificare a întregii țări. Am avut de atunci lumină pe strada principală și în toate casele. Lucrările pentru electrificare s-au desfășurat atât de rapid și cu atâta ușurință, că e de mirare de ce n-au fost făcute înainte de Război. Probabil, însă, că politicie-nii acelor vremuri aveau alte priorități.

 

2. Bărbații umblau vara desculți, în izmene lungi și cămașă lungă, cu râuri din arnici cusute de jur-împrejurul poalelor cămășii, împrejurul mânecilor și la despicătura de la gât. Pe cap, purtau pălării de paie împletite și cusute de ei. La mijloc se încingeau cu bete (un fel de brâie mai înguste) din lână cu modele colorate, țesute la război. Iarna, purtau opinci. Astăzi, acest port nu mai există. 

 

3. Era în sat un om, Moș Petrică, foarte talentat în toate. I se mai spunea și Fum. A făcut pentru fratele meu o pereche de opinci din cauciuc de roată de mașină. De obicei, opincile se făceau din pielea din care se fac tălpile pantofilor, dar acestea se uzau destul de repede. Cele de cauciuc erau nemuritoare. După ce fratele meu le-a purtat câțiva ani, le-am luat eu în primire. Puneam în picioare ciorapi groși din lână, împletiți de Maica cu iglița, și apoi puneam opincile. Înfășuram nojițele opincilor în jurul piciorului și le agățam de ciorapi cu un fel de cârlig aflat la capătul nojițelor. Nu mai simțeam frigul la picioare.

 

După ce le-am purtat și eu câțiva ani, până m-am dus la liceu, i-am lăsat opincile unui văr al nostru, Gică Nuță, din Drănic. Nu mai știu cât le-o fi purtat și el și cui le-o fi dat mai departe. Moș Petrică cânta foarte bine din fluier și din caval. Dar ce mi-a plăcut mai mult la el a fost darul lui de povestitor. Într-o seară, Nea Chiriță l-a chemat pe Moș Petrică la el acasă și l-a rugat să spună un basm. M-am nimerit și eu pe acolo. Povestea așa de frumos și de natural! Am fost fermecat. Am auzit că și Nole, fratele lui Moș Petrică, spunea basme la fel de frumos.

 

Eu nu l-am auzit, însă, niciodată. Nole locuia la două case de noi, într-un bordei din cărămidă. Altele se făceau din chirpici, cărămizi mai mari de pământ nears. Acum câteva sute de ani erau în sat numai bordeie. Însă, după împroprietări-rea de după Primul Război Mondial, oamenii și-au făcut case mari, frumoase. Numai două bordeie rămăseseră în sat. Cel al lui Nole era aproape jumătate îngropat în pământ, ca să nu piardă căldură în timpul iernii și să fie răcoros vara. De afară, coborai niște trepte, apoi intrai într-o cameră numită vatră și din vatră intrai în camera de dormit. În vatră se afla un coș mare, pe unde ieșea fumul. Sub coș erau pirostriile, iar alături era țestul de copt pâine.