Moda în Țara Românească. Între Fanar, Viena și Paris, 1800–1850 - Tudor Dinu

Tara Românească în vâltoarea schimbărilor (1800-1848)
La începutul anilor 1800, Ţ ara Românească era o provincie otomană cu populaţie aproape exclusiv creştin-ortodoxă condusă de un domnitor desemnat de sultan din rândul unui mic număr de familii greceşti (Caragea, Ipsilanti, Moruzi, Suţu), ce îşi aveau cartierul general la Stambul, în Fanar.

 

Numirea acestora se făcea pe un termen neprecizat, dar în realitate foarte scurt - în ultimul pătrar al veacului al XVIII-lea durata medie a domniei fusese de 2, 66 ani -, în urma unei adevărate licitaţii, pe parcursul căreia pretendenţii se întreceau în a-i oferi padişahului şi oricui altcuiva l-ar fi putut influenţa în luarea deciziei sale (mama sultanului, marele vizir, alţi demnitari otomani) daruri scumpe, dar şi mari sume de bani, luate împrumut cu o dobândă adesea foarte ridicată. În cazul câştigării tronului, aceste datorii aveau să fie restituite din impozitele, taxele şi alte contribuţii colectate din Valahia, întrucât în epocă vistieria ţării şi caseta personală a domnului tindeau să se identifice.

 

Înainte de a se îngriji de ameliorarea propriei situaţii materiale, acesta trebuia să asigure însă îndeplinirea completă şi la termen a tuturor obligaţiilor financiare către Înalta Poartă, altminteri fiind neîntârziat schimbat din funcţie.

 

Era vorba, înainte de toate, de plata tributului, al cărui cuantum se afla într-o permanentă creştere, de la 619 pungi pe an, atât cât fusese stabilit în baza Tratatului de la Kuciuk Kainargi (Kuţuk Kaynarca) din 21 iulie 1774, la 1000 de pungi în 1812 după pacea de la Bucureşti.

 

Se adăugau apoi contribuţia datorată pentru întreţinerea curţii sultanului (rikyabie), sumele oferite cu ocazia diverselor sărbători islamice (Bayram, Kurban Bayram), feluritele plocoane (bani, blănuri, stofe) trimise din timp în timp pentru mărimile de la curtea imperială...