Muntele de fum. Exploratorii volumul III

 

... urșii începuseră să părăsească Întâlnirea de Ziua Cea Mai Lungă, îndreptându-se către casele lor din pă- duri, din munți și din vastele întinderi de gheață – care se vor forma din nou acum, după ce soarele a pierdut controlul asupra cerului.

 

Erau atât de mulți urși acolo, încât nasul fin al lui Kallik îi putea simți chiar și de la o asemenea distanță. Simțea cu ușurință izul de blană umedă și de pui murdari de noroi.

 

Toți urșii albi pe care îi întâlnise se întorceau la Marea Topită, locul în care se născuseră Kallik și Taqqiq… locul unde mama lor, Nisa, își dăduse ultima suflare.

 

De pe creastă, Kallik observă că urșii stăteau depărtați unii de alții, în cea mai mare parte, alegându-și cu bună știință drumuri separate, pentru a călători singuri. Nu și Kallik. Ea nu mai era singură. Simți cum un bot rece o împunge în coasta stângă. Kallik își întoarse capul și văzu lângă ea un pui mic de urs negru.

 

— E ciudat să constați că îi lași pe toți în spate, nu-i așa? spuse Lusa în șoaptă, încercând parcă să-și armonizeze vocea cu natura, nemișcată în zorii acelei zile. În lumina încă palidă, ochii ei păreau mai mari decât în realitate.

 

— Sper să ajungă toți, cu bine, la casele lor. În vocea ei se citea puțină melancolie, pentru că puiul urmărea cum toți ceilalți urși negri o porniseră în direcția opusă. Își scutură blana, încercând să își alunge nostalgia:

 

— Dar mă bucur că te afli aici, Kallik. Mă bucur că te afli printre noi...