Nemangaiatii - Kazuo Ishiguro

Preț: 60^,00 RON

Disponibilitate: în stoc

cumpără produsul

Autor: Kazuo Ishiguro

Editura: Polirom

Anul publicării: 2018

Pagini: 600

Format: 14x20

Categoria: Literatura universala

Scrie o recenzie!

Numele*

Adresa de e-mail

Titlul recenziei*

Textul recenziei*

Nota acordată produsului*

Codul din imaginea de mai jos*

încercați un nou cod

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

DESCRIERE

Nemangaiatii - Kazuo Ishiguro

Domnul Ryder, „cel mai bun pianist în viaţă”, soseşte într-un oraş european, în aparenţă străin pentru el, ca să dea un concert ale cărui împrejurări nu le cunoaşte. Dar, din prima clipă, totul i se pare ciudat de familiar, de la străzi şi clădiri la bărbaţii, femeile şi copiii care îl tratează ca pe un cunoscut, cerîndu-i favoruri, folosindu-se de celebritatea lui.

Strania familiaritate atinge punctul maxim cînd îi întîlneşte pe Sophie, care pare să-i fi fost iubită, sau soţie, și pe fiul ei – în multe privinţe o replică a lui din vremea cînd era copil. Muzicianul îşi dă seama că a mai fost acolo şi îşi asumă cu mîndrie misiunea de salvator pe care i-o încredinţează locuitorii oraşului, încercînd să rezolve în intervalul scurt pînă la concert problemele cu care se confruntă aceştia: lipsa de comunicare, sterilitatea sufletească, înstrăinarea...

Fragmente:

... e foarte bine că dumneavoastră, doamnelor şi domnilor, staţi aici şi discutaţi despre nepriceperea lui Oskar, am început eu. Dar mai important şi mai nimerit...

— Ar însemna să exagerăm, întrerupse o femeie, dacă l-am numi pe tânărul Oskar nepriceput. Avea cu totul alt gust decât fratele lui şi, sigur, a făcut o mare greşeală, dar în mare cred că a dat colecţiei o dimensiune bine-venită.

Care înlătură austeritatea. Fără ea, ei bine, această colecţie ar fi fost ca un prânz bun fără desert. Vaza cu basoreliefuri de colo - arătă prin mulţime - este într-adevăr încântătoare.

— Toate bune, dar..., am început eu pe un ton înfierbântat, însă n-am apucat să continui, că un bărbat zise ferm:

— Vaza cu basoreliefuri este singura, singura lui alegere care merită să fie aici. Necazul e că n-a avut o concepţie asupra colecţiei în ansamblul ei.

Am simţit că încep să îmi pierd răbdarea.

— Ascultaţi, am strigat eu, opriţi-vă odată! Opriţi doar o clipă vorbăria asta stupidă! Opriţi-vă doar o clipă şi mai lăsaţi şi pe altul să zică ceva, pe altul din afară, care nu face parte din lumea aceasta mică, în care se pare că sunteţi toţi fericiţi să trăiţi!

Am făcut o pauză şi m-am uitat fix la ei. Aroganţa mea dăduse roade, căci toţi cei din grup - patru bărbaţi şi două femei - se holbau la mine uluiţi. După ce le-am atras, în fine, atenţia, am simţit cu plăcere că pot să îmi stăpânesc furia, ca pe o armă pe care o puteam mânui când voiam. Mi-am coborât glasul - strigasem ceva mai tare decât intenţionasem - şi am continuat:

— Mai e, oare, de mirare, mai e oare vreo urmă de mirare că în orăşelul acesta al dumneavoastră aveţi astfel de probleme, o astfel de criză, cum o numesc unii dintre dumneavoastră? Că atâţia dintre dumneavoastră se simt nefericiţi şi frustraţi? Mai e oare un mister pentru cineva, pentru cineva din afară? Mai e oare o surpriză? Oare noi, observatorii din lumea mare şi largă, ne mai scărpinăm nedumeriţi în creştetul capului?

Ne întrebăm noi oare: „Cum se face că într-un oraş ca acesta" - am simţit că mă trăgea cineva de braţ, dar acum eram hotărât să îmi spun părerea „că un oraş, o comunitate ca aceasta se confruntă cu o asemenea criză?" Suntem, oare, nedumeriţi şi uimiţi? Nu! Nici pe departe! Soseşti... şi ce vezi în jur?

Ilustrat chiar de oameni ca dumneavoastră, doamnelor şi domnilor, da, ca dumneavoastră aici de faţă! Dumneavoastră sintetizaţi -îmi cer scuze dacă sunt nedrept, dacă există şi exemple mai crase şi monstruoase sub pietrele şi dalele acestui oraş -, dar în ochii mei, dumneavoastră, domnule, şi dumneavoastră, doamnă, da, oricât de greu mi-ar fi să vă aduc la cunoştinţă, da, dumneavoastră ilustraţi tot răul care se petrece aici!

Mâna care mă tot trăgea de mânecă, mi-am dat eu seama, era a unei femei căreia îi vorbeam şi care nu ştiu de ce se întindea prin spatele domnului de lângă mine. M-am uitat o clipă spre ea, după care am continuat: în primul rând, vă lipsesc cei şapte ani de acasă. Priviţi cum vă purtaţi unul cu altul.

Priviţi cum vă purtaţi cu familia mea. Până şi cu mine, personalitate de seamă şi invitatul dumneavoastră; uitaţi-vă cum sunteţi, mult prea preocupaţi de colecţia de artă a lui Oskar. Cu alte cuvinte, prea obsedaţi, obsedaţi de micile nereguli din ceea ce numiţi „comunitatea" dumneavoastră, prea obsedaţi să ne arătaţi măcar un minim de politeţe...