O toamnă ca să te pot ierta - Morgane Moncomble

O toamnă ca să te pot ierta - Morgane Moncomble

La naiba!

Cunosc prea bine fața asta. A diavolului care stă as‑ cuns înăuntrul lui. Asta‑i partea care‑mi place cel mai puțin la Rory. Din cauza ei nu pot să mă bucur de lucru‑ rile frumoase.

— Ne vedem la amiază! spune Camelia plecând, și mă surprinde să văd că mi se adresează mie. E roșie în obraji și își mușcă buza jenată, ca și cum regretă deja ce a spus. Îmi mușc obrazul ca să nu zâmbesc.

Adorabil! Din păcate, știu în sinea mea că e ultima dată când vorbim. Așa că, cu un gust amar, o privesc cum se înde‑ părtează, până ce dispare la următorul colț.

Simt un braț pe umăr și recunosc respirația lui Rory pe obrazul meu. Gâtul mi se strânge, ca și cum ar fi prins în menghina unui colier invizibil. Prizonier. Captiv. Luat ostatic.

— Mă enervează. Pe tine, nu? Știam. Nu am fost destul de prudent. Nu am știut să‑mi controlez expresia feței. De acum o să plătesc pentru asta.

— Nu‑ți place de ea pentru că e mai inteligentă decât tine, râde de el Gideon.

— Nu‑mi place de ea fiindcă încearcă să‑mi fure ce‑mi aparține, îl corectează Rory fără să‑și ia ochii de la mine. E vorba de mine. Eu sunt cel care‑i aparține.

Și chiar dacă el nu‑mi aparține mie, nu o să‑mi dea niciodată drumul. Dar presupun că eu am ales să fie așa. Nu pot să mă supăr decât pe mine...

RECENZII