Omul duplicat (Jose Saramago)

... după ce şi-a pus în faţă una dintre scrisorile pe care i le-a scris María da Paz cu ceva vreme în urmă şi după un număr de încercări pentru relaxarea şi deprinderea mâinii.

 

Tertuliano Máximo Afonso caligrafíe cât putu mai bine semnătura sobră, dar elegantă, care o încheia. A fâcut-o ca să respecte dorinţa infantilă şi oarecum melancolică formulată de ea şi nu pentru că ar fi crezut că o mai mare perfecţiune a falsificării ar fi adăugat un plus de credibilitate unui document care, aşa cum s-a anticipat, în câteva zile va dispărea din această lume, prefăcut în cenuşă. îţi vine să spui.

 

Atâta muncă pentru nimic. Scrisoarea se află deja în plic, timbrul e la locul lui, nu mai lipseşte acum decât să coboare şi s-o pună în cutia de scrisori de la colţul străzii.

 

Cum astăzi e duminică, furgoneta poştei nu trece să adune corespondenţa, dar Tertuliano Maximo Afonso e nerăbdător să se vadă scăpat de scrisoare cât mai repede posibil.

 

Atâta timp cât se află aici, asta e impresia lui extrem de vie, timpul va sta pe loc, ca o scenă pustie. Şi aceeaşi nerăbdare nervoasă i-o provoacă şirul de casete de pe podea.

 

Vrea să cureţe terenul, să scape de urme, primul act s-a încheiat, e momentul să scoată decorurile de pe scenă. S-au terminat filmele lui Daniel Santa-Clara, s-au terminat frământările, Oare joacă în ăsta. Oare nu joacă, O avea mustaţă, O avea cărarea pe mijloc, s-a terminat cu cruciuliţele dinaintea numelor, s-a terminat cu paradele.

 

Tocmai în acest moment îşi aduse aminte de telefonul pe care-l dăduse primului dintre cei trei Santa-Clara din cartea de telefon, casa aceea unde nu răspunsese nimeni. Să fac o nouă încercare, se întrebă el.

 

Dacă o făcea, dacă cei de acolo îi răspundeau, dacă îi spuneau că Daniel Santaclara locuia exact acolo, scrisoarea care-l solicitase atâta trudă mentală devenea inutilă, dispensabilă, putea s-o rupă şi s-o arunce la coşul de gunoi, la fel de inutilă ca şi ciornele greşite care-i pregătiseră drumul spre redactarea finală.

 

Işi dădu seama că avea nevoie de o pauză, un răgaz de odihnă, fie şi numai o săptămână sau două, timpul necesar sosirii răspunsului de la casa de producţie, o perioadă în care să se poată preface că nu văzuse niciodată.

 

Perseverenţa e mama succesului şi nici pe recepţionerul de hotel, ştiind, totuşi, că această falsă tihnă, această aparenţă de linişte aveau o limită, un termen la vedere şi că, atunci când va sosi momentul, cortina se va ridica, inexorabil, pentru actul al doilea.

 

Dar înţelese şi că, dacă n-ar suna din nou, ar rămâne, de aici încolo, legat de obsesia că se purtase în mod laş într-o dispută la care nu-l provocase nimeni şi în care, după ce a provocat-o, intrase numai şi exclusiv prin propria lui voinţă...