Ratacitorii - Olga Tokarczuk

„O scriitoare magnifică.” (Svetlana Aleksievici, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în 2015)

„Rătăcitorii îmbină observaţiile unei călătoare moderne cu povestea unei secte religioase mereu rătăcitoare, biografia unui anatomist de acum mai bine de patru secole şi descrierea drumului postum al inimii lui Chopin de la Paris, unde a murit compozitorul, la Varşovia.” (The Guardian)

Din carte:

Prima scrisoare a Jozefinei Soliman adresată lui Francisc I, împăratul Austriei

Mă adresez înălţimii Voastre cu inima îndurerată şi profund cutremurată din cauza nedreptăţii care i s-a făcut persoanei regretatului meu tată, Angel Soliman, sluga credincioasă a unchiului înălţimii Voastre, bunul nostru împărat Iosif, în speranţa că s-a produs o nefericită greşeală.

Istoria vieţii tatălui meu vă este bine cunoscută, Luminăţia Voastră, şi ştiu bine că înălţimea Voastră l-aţi cunoscut personal, l-aţi apreciat pentru devotamentul şi munca sa îndelungată în slujba împărăţiei, mai ales ca slujitor credincios şi maestru al jocului de şah şi, la fel ca unchiul înălţimii Voastre, împăratul Iosif, fie-i ţărâna uşoară, şi la fel ca mulţi alţii, l-aţi înconjurat cu respect şi consideraţie.

A avut mulţi prieteni minunaţi care îi apreciau calităţile sufletului şi ale minţii, simţul extraordinar al umorului şi bunătatea inimii. Vreme de mulţi ani a fost în relaţii apropiate cu domnul Mozart, căruia unchiul înălţimii Voastre a avut generozitatea să-i comande o operă. S-a remarcat totodată şi ca diplomat şi era cunoscut de toată lumea pentru seriozitatea, vizionarismul şi înţelepciunea sa.

îmi voi permite să pomenesc în această scrisoare pe scurt istoria tatălui meu şi, în felul acesta, să îi readuc persoana în atenţia înălţimii Voastre. Nimic nu ne face mai umani decât faptul că fiecare dintre noi îşi are propria istorie, unică, excepţională, că ne mişcăm în timp, lăsând urme.

Dar chiar dacă nu am fi fost cu nimic de ajutor altora, nici împăratului nostru, nici statului, şi aşa ne revine dreptul de a avea parte de o înmormântare onorabilă - care reprezintă actul de repunere în mâinile Creatorului nostru a creaţiei sale, corpul omenesc.

Tatăl meu s-a născut în anul 1720 în Africa de Nord, dar primii ani de viaţă sunt cufundaţi în bezna ignoranţei. De multe ori spunea că nu-şi aminteşte prea bine perioada copilăriei sale timpurii. Primele lui amintiri sunt din vremea când a fost vândut ca sclav, la vârsta de câţiva anişori.

Ne povestea cu groază lucrurile care îi rămăseseră cel mai pregnant înfipte în memorie. Lunga călătorie pe mare în cala întunecată a unui vapor, scenele desprinse din iadul lui Dante, care se desfăşurau sub ochii micului copil, când a fost despărţit de mama şi de familia sa.

Părinţii lui ajunseseră şi ei cel mai probabil în Lumea Nouă, în schimb el, ca pui de negru, ca o mascotă neagră, ca un câine maltez sau ca o pisică persană, a trecut din mână în mână. De ce vorbea atât de rar despre asta? Oare nu s-ar fi cuvenit să fie invers - să vorbească despre asta tare şi mult, mai ales de când îşi dobândise poziţia la Curte?

Cred că tăcerea lui era determinată de o convingere îngrozitoare, pe care o ascundea chiar şi de propriul sine; şi anume că, dacă şterge cât mai repede din amintire faptele dureroase, ele îşi vor pierde forţa şi nu îl vor mai bântui, iar lumea va deveni astfel mai bună.

Credea că, de vreme ce oamenii nu vor afla cât de crud şi de monstruos poate fi un om faţă de alt om, îşi pot păstra în felul acesta inocenţa. Totuşi, ceea ce s-a întâmplat cu trupul tatălui meu după moartea sa demonstrează cât de mult s-a înşelat gândind astfel...

...............