Regatul lupilor - Dromihete

... ba tocmai am izbutit!

 

Triumfător, tânărul se dădu într-o parte şi lăsă să se vada fuiorul alb şi subţire de fum din mica vatră.

 

— Mă gândeam că ne vom încălzi şi ne vom usca niţel veşmintele înainte să pornim mai departe.

 

— E bun gândul tău.

 

Regele se ridică şi se dezmorţi puţin după poziţia ghemuită în care dormise. Salută soarele plecându-şi fruntea în tăcere şi aduse astfel zeilor prinosul sufletului său. Apoi se îngriji şi de trup, scoţând din desagă un hartan de carne friptă la foc vânătoresc şi o lipie de mei încă bună de mâncat, deşi părăsise de mult dogoarea cuptorului.

 

Tăiară bucăţi mari de carne şi le ţinură în vârful cuţitului deasupra focului care juca triumfător dintre vreascurile umede. Erau gata să se aştearnă iar la drum.

 

Dincolo de crestele zimţate nu mai era decât... cerul! constată Daizus, răsărind în urma regelui peste buza de piatră. Cer în ceruri şi cer pe pământ! Albastrul Iui nemărginit cobora spre adâncuri şi se vedeau chiar şi cei câţiva norişori care se distingeau prin pâcla uşoară care încă stăruia printre stânci.

 

Ameţit, dădu să mai focă un pas pe poteca îndoielnică pe care o urmaseră până atunci, când braţul lui Dromihete îl opri la timp. Şi atunci văzu minunea.

 

La picioarele lui, chiar la un lat de palmă de vârful opincilor, era apă, o apă atât de limpede cum nu mai văzuse niciodată, oglindă de cleştar care aducea lumea zeilor pe pământ Poarta... îşi aminti înfiorat. Ca să se convingă că-i aievea, se lăsă în jos şi o atinse cu vârful degetelor.

 

Răceala ei îl cuprinse până în creştet şi îşi retrase mâna aproape speriat, de parcă ar fi fost pe cale să se transforme în stană de piatră. în urma degetelor sale apa tresări uimită. Inelele ei se rostogoliră domol spre fuioarele de ceaţă, printre norii cerului...

 

...

 

... caii rămăseseră jos în adăpostul de noapte, iar Daizus înţelese abia acum că ar fi întinat cumva curăţenia acestor locuri ca de pe altă lume. Ei înşişi păreau doi intruşi nechemaţi acolo, aşa că păşiră sfioşi pe malul îngust, neîndrăznind să facă zgomot.

 

Chiar şi scrâşnetul uşor al prundişului sub opinci părea o impietate. Să aprindă foc sau să prânzească nici nu putea fi vorba. Mai sfioşi ca într-un templu, se aşezară pe bolovani şi încremeniră aşa, lăsând timpul şi liniştea să treacă prin sufletul lor larg deschis.

 

Ceaţa se risipi, soarele urcă în crucea zilei apoi coborî cu văpaie de culori, dar oamenii rămaseră nemişcaţi acolo, ca două gângănii neînsemnate la pieptul muntelui. Ascultară astfel Cerul şi Pământul ore în şir, deveniră parte din măreţia lor veşnică, primiră porunci şi înţelepciune.

 

Atâta linişte se cuibări în ei, încât le ajunse pentru o viaţă. Nu se mişcară nici când deasupra lor, pe cerul vineţiu, pâlpâiră primele stele. Doar când noaptea deveni târzie, Daizus parcă reveni şi el de la un drum lung, cum nu mai făcuse niciodată.

 

Clipi des de câteva ori şi nu înţelese la început. Tot ce ştia despre lume se topise în negură. Nu rămăseseră decât stelele şi sus, şi jos, iar el se simţi plutind liber printre ele, ca o pasăre. Abia atunci înţelese că zeii îl cercetaseră şi îl judecaseră, că el însuşi devenise pasăre a sufletului şi i se dăruise libertatea.

 

Se făcuse parte din toate, frate cu piatra şi pământul, cu firul de iarbă şi cu fiarele codrilor. Din toate izvora focul cel viu şi rece, căci toate trăiau aceeaşi viaţă. îl auzi pe Indru cerându-i lui Zamolxe să se prefacă în lup pentru veghe eternă şi înţelese că la fel ar fi cerut şi el dacă ar fi trăit în preajma zeului.

 

Picioarele, cu genunchii strânşi, nu le mai simţea. Se prefăcuseră în rădăcini sfredelind stânca să pătrundă cât mai adânc, să nu mai poată fi smulse. Iar rădăcinile aduseră în el foc, iar focul îl făcu iarăşi om, ca într-un descântec. Un om trecut prin tot ce însemna rostul...