Spartacus si gladiatorii traco-geto-daci

Pe teritoriul Peninsulei Italice, mai multe popoare antice aveau obiceiul „să-şi îmbuneze" zeii prin ceremonii funebre expiatorii (ispăşitoare), în care luptătorii îşi riscau viaţa pentru a obţine bunăvoinţa zeilor. Una dintre primele ceremonii de acest fel a fost consemnată în Campania, în anul 310 î. Hr. Mai recent, arheologii italieni au descoperit în morminte din Campania fresce funerare datate în secolul ai V-lea î. Hr., în care sunt pictate lupte de gladiatori.
De asemenea, se ştie că zeii etruscilor din regiunea Toscana erau întotdeauna înarmaţi cu fulgere, cu tunete şi cu bice, iar comunităţile făceau eforturi să nu provoace mânia stăpânilor din ceruri. în corpusul textelor etrusce nu s-au păstrat descrieri ale acestor ceremonii funebre, în schimb arheologii şi cercetătorii moderni au identificat unele elemente care atestă originea etruscă a luptelor de gladiatori.
Astfel, în arenă (cuvânt latin tot de origine etruscă!!!, dar dintr-o străveche rădăcină indo-europeană), alături de zeul roman Mercur, „curierul zeilor", în momentul morţii unuia dintre luptători, apărea întotdeauna şi daimonul etrusc Churon sau Charon, devenit în mitologia greco-romană „luntraşul" care purta sufletele morţilor peste râul Styx, pentru a ajunge în lumea subpământeană a lui Hades. Stăpânul unei şcoli de gladiatori (luduş) era denumit prin | cuvântul lanista, care desemna călăul in limba etruscă.
Incă din secolul I î. Hr., Nicolaus Damascinus scria despre luptele de gladiatori că erau de origine etruscă. însă peste o generaţie, istoricul Titus Livius preciza că primele jocuri s-au desfăşurat în Campania, pentru a celebra victoria romanilor asupra samniţilor,în anul 310 î. Hr.