Viața, moartea și iar viața criticii de film - Andrei Gorzo

 

Nostalgia postcomunistă după interbelic
Imediat după căderea de la putere a dictatorului Nicolae Ceauşescu şi a Partidului Comunist Român, la sfârşitul lui 1989, a venit un curent puternic de idealizare a condiţiei în care se aflase România între Primul şi al Doilea Război Mondial.

 

Propaganda ceauşistă împuiase urechile cetăţenilor cu afirmaţia că epoca preşedinţiei sale ar fi fost o epocă „de aur”; ei bine, conform discursului care s-a impus imediat după ’90, adevărata epocă „de aur” ar fi fost interbelicul, când comuniştii păreau departe de a fi în stare să ia puterea (pe care n-ar fi luat-o nici după ’45 fără susţinerea trupelor sovietice de ocupaţie).

Conform interviurilor date de regizorul Lucian Pintilie, discursul acesta era şi al lui. „După cum poate că ştiţi, eu sunt monarhist”, îi spunea Pintilie lui Michel Ciment de la revista Positif cu ocazia prezentării filmului său în competiţia principală a Festivalului de la Cannes din 1994. „Singura epocă istorică a României cu care mă identific un pic e această perioadă în care se combină un boom economic, liberalismul burghez şi toleranţa în gândire.” în acelaşi interviu, Pintilie adaugă: „Se ştie că nu-mi plăcea socialismul [românesc]”.

Intr-adevăr, Pintilie şi-a petrecut o bună parte din anii 70 şi ’80 departe de ţară, unde autorităţile tindeau să interzică filmele şi spectacolele lui de teatru: în 1972, spectacolul lui după piesa lui Gogol Revizorul fusese scos din programul...