Vorbe la purtător în izmene pe călător - Ohara Donovetsky

 

... uneori mi se pare că știu mai multe despre dorul de ea de când am plecat prin lume – chiar dacă doar pentru o vreme – decât când lucram cu ea. În țară fiind, nu am avut timp să scriu despre cât de frumoasă și armonioasă este, de cât de mult te bucură în alcătuirile-i de fel și chip.

 

Profesoară de limba română fiind, nu am avut răgaz decât pentru a fi la catedră. Pentru că nu e deloc ușor să ții capul deasupra tuturor relelor lumii și să fii mereu pregătit să predai pe limba adolescenților – care, credeți-mă, uneori pare un cod special –, astfel încât să-i convingi, dar și să nu te faci de râs.

 

Nu știu dacă la clasă pronunțam vreodată cuvântul patriotism. Sper însă ca el să fi fost acolo, pe limbă, că fiecare îl va fi simțit, iar acum îl are undeva în spatele fiecărui cuvânt neaoș folosit, chiar și în gând.

 

Timp de peste douăzeci de ani am crescut adolescenți care, deși s-au risipit care-ncotro, să învețe și apoi să lucreze în țară sau pe alte meleaguri, nu au uitat să vorbească (corect) românește.

 

Și o știu pentru că încă îi văd, îi aud sau îi citesc, atunci când ni se intersectează destinele. Am încredere în ei. Am învățat de la ei cât pentru o viață. Șansa a făcut ca adolescenții pe care i-am cunoscut să fie minunați, și inteligenți, și atenți, așa că nu mi-a rămas decât să încerc tot timpul să fiu și eu pe măsură.

 

Ceea ce m-a obligat să fiu cea mai bună variantă a mea de profesor sau de om...