Zahărul în boxa acuzaţilor - Gary Taubes

 

... pe măsură ce zahărul s-a răspândit spre nord şi est, a făcut-o în primul rând ca medicament - la fel precum ceaiul, cafeaua, tutunul şi ciocolata câteva secole mai târziu -, ca element decorativ, mirodenie şi conservam. (Plăpândul fiu al lui Edward I, care suferea veşnic de răceală, era tratat, printre altele, cu zahăr şi batoane de zahăr - „în zadar, deoarece a murit de tânăr".)

 

În secolul al XIII-lea, Toma de Aquino a afirmat că zahărul nu trebuie interzis în timpul postului, deoarece nu era „consumat cu gândul la hrană, ci mai degrabă pentru uşurarea digestiei; în consecinţă, el nu încalcă postul mai mult decât orice alt medicament".

 

În următorii 500 de ani, zahărul avea să fie înghiţit ca medicament tot atât de mult ca în cazul celorlalte întrebuinţări. „Era bun pentru aproape orice parte a corpului, pentru cei foarte tineri, pentru cei foarte bătrâni, pentru cei bolnavi şi pentru cei sănătoşi", scria istoricul britanic James Walvin. „Vindeca şi prevenea bolile; îi revigora pe cei obosiţi, le dădea putere celor slăbiţi."

Când preţul zahărului a început încet să scadă, utilizarea lui ca îndulcitor şi ca aliment a luat avânt. De la produs de drogherie, „unde îl ţineau exclusiv pentru invalizi", a ajuns să fie devorat „din lăcomie".

 

În secolul al XIV-lea, zahărul apărea în reţetele de gătit, iar în secolul al XV-lea devenise un ingredient indispensabil în bucătăriile celor suficient de bogaţi pentru a şi-l permite. „Niciun aliment nu refuză, ca să spunem aşa, zahărul" - aşa îl descria pe atunci un gastronom italian, o opinie care este susţinută de existenţa câtorva reţete din bucătăria medievală englezească pentru stridii presărate cu zahăr. „Zahărul nu strică niciun preparat", era o versiune germană de la mijlocul secolului al XVI-lea a aceleiaşi idei...

 

............

 

... munca în sine este cumplit de grea, după cum a descris-o Charles C. Mann - „lovind cu macetele în trestia dură, acoperită cu funingine, sub soarele tropical [împroşcând lucrătorii agricoli] din cap până-n picioare cu un amestec lipicios de praf, cenuşă şi suc de trestie" -, nemaivorbind de munca la moară şi în rafinăriile ca un infern sau „fabricile de zahăr" cum se numeau pe atunci.

 

Era greu să găseşti o populaţie suficient de săracă şi suficient de disperată ca s-o facă de bunăvoie.

Soluţia a fost munca sclavilor, care nu aveau de ales. Dacă nu altceva, relaţia intimă între sclavie şi zahăr a demonstrat ce atrocităţi erau strămoşii noştri dispuşi să tolereze şi să comită de dragul pasiunii lor pentru dulciuri şi al banilor pe care aveau să-i obţină pentru satisfacerea ei...

 

 

Introducere • De ce diabet?... 13

 

Capitolul 1 • Drog sau aliment?... 39
Capitolul 2 • Primii zece mii de ani... 54
Capitolul 3 • Mariajul dintre tutun şi zahăr... 72
Capitolul 4 • „Răul cel mai mare"... 80
Capitolul 5 • Începuturile (greşite) ale ştiinţei... 92
Capitolul 6 • Un cadou bine-venit... 115
Capitolul 7 • Marele Zahăr... 132
Capitolul 8 • În apărarea zahărului... 153
Capitolul 9 • Ce nu ştiau... 194
Capitolul 10 • Problema dacă/atunci: I... 219
Capitolul 11 • Problema dacă/atunci: II... 233

 

Epilog • Cât de puţin este totuşi prea mult?... 280

 

Mulţumiri... 290
Note... 294
Bibliografie... 317
Index... 361