Aventuri din Regatul Povestilor. Ochiul lui Horus - Sorin Gheorghiu

 

... indiferent ce formulă aş fi folosit, dragă cititorule, precum „A fost odată, ca niciodată” sau „Dacă nu se întâmpla, nu se povestea”, pot să te asigur că povestea minunată, pe care ţi-o voi relata în paginile următoare, s-a întâmplat cu adevărat.

 

Personajele ei sunt reale, aşa cum reali suntem şi noi, eu şi cu tine. Apoi, la sfârşitul ei, dacă nu-ţi va plăcea, asta nu cred că va fi vina mea, căci vorba aceea, gusturile nu se discută. Eu nu am făcut altceva, decât s-o prezint întocmai aşa cum am auzit-o la rândul meu de la o persoană foarte serioasă, al cărei nume i-am promis că nu o să-l dezvălui.

în istorisirea mea e vorba despre doi fraţi, scriitori de profesie, care trăiau într-un orăşel de provincie, situat la poalele munţilor. Cei doi s-au mutat în acea mică localitate, părăsind fără regrete o capitală supraaglomerată şi foarte poluată. Au făcut acest lucru pentru a scăpa de tumultul vieţii cotidiene ce nu era propice actului de creaţie, găsind acolo o adevărată oază de linişte.

Casa lor era departe de centrul vechi, la marginea orăşelului, taman unde începea pădurea cea deasă şi verde tot timpul anului. Ea nu se găsea în calea turiştilor care străbateau ţinutul vestit pentru frumuseţile naturii. Nici castelul locuit cândva de măreţii regi ai ţării nu se afla mai aproape. In acest fel, eroii noştri nu erau deranjaţi de forfota continuă a excursioniştilor ce vizitau acele locuri de legendă.

Cei doi aveau o meserie destul de frumoasă, demnă de invidiat. Ei scriau împreună cărţi încântătoare pentru copii. Primul dintre ei, Model, era slab şi deşirat, sfătos nevoie mare şi mai calm de felul lui. El venea, de regulă, cu subiectul cărţii pe care mai apoi îl dezvolta Dodel. Acesta din urmă era un bărbat chel şi rotofei, cam lacom la mâncare, impulsiv şi fudul nevoie mare. Ambii fraţi aveau cam la vreo patruzeci de ani, erau necăsătoriţi şi fără de copii, deoarece viaţa le era dedicată numai scrisului.

Trebuie amintit aici că de treburile casei lor se ocupa o menajeră în vârstă, însă în putere. Doamna Vica făcea de toate, se ducea la piaţă, deretica, spăla rufe, călca şi gătea, astfel încât scriitorii să nu ducă lipsă de nimic şi să-şi poată îndeplini cu succes menirea creatoare...