Ce stie doar vantul - Amy Harmon

 

... se spune că Irlanda este clădită pe propriile ei povești. Zânele și istoriile din folclor au ocupat Irlanda cu mult înaintea englezilor și chiar a lui Patrick și a preoților.

 

Bunicul meu Eoin Gallagher (pronunțat galla-HER, nu galla-GUR) prețuia poveștile mai mult decât orice și m-a învățat și pe mine să fac la fel, căci prin legende și basme ne păstrăm în viață strămoșii, cultura și istoria.

 

Transformăm amintirile în legende, iar dacă nu o facem, le pierdem. Dacă poveștile dispar, atunci dispar și oamenii. Chiar din copilărie, am fost fascinată de trecut, dorindu-mi să știu poveștile celor ce trăiseră înaintea mea.

 

Poate că asta s-a datorat unei întâlniri timpurii cu moartea și cu suferința pricinuită de pierdere, dar știam, de pe atunci, că într-o zi aveam să mă duc și eu și că nimeni nu avea să își amintească de existența mea. Lumea avea să uite; să meargă mai departe, descotorosindu-se de aceia a căror vreme trecuse, înlocuind vechiul cu noul.

 

Tragedia acestei realități era de nesuportat; tragedia vieților ce începeau și se sfârșeau fără a rămâne în amintirea cuiva. Eoin s-a născut în districtul Leitrim, în 1915, cu nouă luni înaintea faimoasei Rebeliuni din Săptămâna Paștelui1, care a schimbat fața Irlandei pentru totdeauna.

 

Părinții lui – străbunicii mei – au murit în timpul acelei revolte, iar Eoin a rămas orfan, fără a-i fi cunoscut pe niciunul dintre ei. Eu și bunicul semănam, în acest sens – rămăseserăm orfani la vârste fragede –, ca și cum șirul acesta al durerii se continua ciclic.

 

Aveam doar șase ani când mi-am pierdut părinții. Eram o fetiță tăcută și cu o imaginație mult prea bogată, iar Eoin a intrat în viața mea, m-a salvat și m-a crescut. Când mă chinuiam să îmi găsesc cuvintele, bunicul obișnuia să îmi dea un stilou și o bucată de hârtie.

 

— Dacă nu poți vorbi, scrie. Cuvintele trăiesc mai mult așa. Scrie-ți toate cuvintele, Annie. Pune-le pe hârtie și trimite-le în lume. Așa că am făcut întocmai...