Fericirea spirituala. Calea initiatica de la Fericirea sau nefericirea Personala la Beatitudine

Adevărata stare de fericire – fericirea spirituală – diferă radical de stările comune de fericire, plăcere, bucurie, mulțumire, satisfacție etc.

Ea este – menționează la unison toate tradițiile spirituale autentice – o constantă fundamentală a însăși naturii noastre, fiind astfel, ca realitate esențială, mereu prezentă în noi. Singurul motiv pentru care nu suntem deocamdată capabili să o trăim în orice moment este acela că nu îi acordăm atenția necesară...

Din carte:

... in această formă de iubire divină, a iubi înseamnă a fi mereu în serviciul iubirii, a fi mereu cel (cea) care dăruieşte iubirea divină, care aduce iubirea şi Lumina lui Dumnezeu pretutindeni. Înseamnă a iubi necondiţionat, detaşat, fără a aştepta absolut nimic în schimb, şi a acţiona mereu pornind din iubire.

Toate intenţiile, aspiraţile, motivaţiile şi acţiunile noastre izvorăsc acum din această stare de iubire universală plină de compasiune, pentru care nu există limite şi pentru care, dacă este necesar, ne putem asuma şi anumite sacrificii, deoarece pe acest nivel dumnezeiesc al iubirii, cea mai mare răsplată pentru noi este însăşi dăruirea iubirii şi a compasiunii.

   În cadrul cuplului, atingerea nivelului iubirii-compasiune (Eunoia) este echivalentă cu realizarea, de către cei doi iubiţi, a unui cuplu divin ce progresează necontenit către o desăvârşire divină totală.

Această stare de desăvârşire în şi prin iubire este împărtăşită în egală măsură de ambii iubiţi, însă nu doar unul faţă de celălalt: fiecare dintre ei simte şi emană mereu această iubire fără limite, necondiţionată, profund transformatoare şi iluminatoare, faţă de toate creaturile.

Iar atunci când ei sunt cu adevărat pregătiţi pentru aceasta, iubirea-compasiune se va transforma (pentru fiecare dintre ei) în Graţie divină eliberatoare.

   Pe nivelul iubirii-compasiune, relaţia dintre cei doi iubiţi nici nu mai poate fi descrisă ca o relaţie între un bărbat şi o femeie.

Ea este acum o uniune între două existenţe, între două iubiri aproape desăvârşite, ce devin una: o iubire infinită, care depăşeşte cu mult condiţia umană, care ne revelează gradat Sinele divin (atât al celuilalt, cât şi al nostru) şi în care toate frontierele, toate diferenţele dintre noi şi celălalt, sunt anulate.

   Pe măsură ce o aprofundăm, această etapă superioară a căii iubirii divinizante ne va face să devenim o veritabilă "întrupare" a iubirii şi a compasiunii lui Dumnezeu.

Trăim astfel, tot mai profund, o iubire în afara timpului, o iubire ce ne face mereu tangenţi cu eternitatea. În această divină iubire-compasiune, ceea ce ne mai rămâne de făcut este doar să ne abandonăm cu totul lui Dumnezeu şi iubirii dumnezeieşti care ne impregnează întreaga fiinţă şi care radiază din noi, omnidirecţional, în întregul univers.

   Aceasta este cea mai simplă modalitate prin care putem sătranslatăm în mod direct de la iubirea-compasiune (ea însăşi o formă de iubire foarte elevată) la iubirea divină absolută şi perfectă, Agape.

Însă trebuie să precizăm că în etapele superioare ale căii iubirii nici nu mai este necesar să aplicăm vreo tehnică sau modalitate pentru a ne topi în iubirea divină infinită şi eternă, care impregnează toate formele de iubire.

Această realizare apare aproape spontan, deoarece am transcens deja nivelul egoului şi suntem tot mai mult identificaţi cu Sinele nostru divin, Atman...