Ia-ma cu tine cand pleci - David Levithan

 

Dragă Bea,

Nu sunt supărat pe tine. Nu te învinovăţesc. Dar cred că-mi datorezi o explicaţie.
Ştiu că ai plecat de tot. Ştim cu toţii că ai plecat de tot. Cred că toţi am înţeles asta, din clipa în care mama a intrat la tine în cameră şi a găsit-o aşa cum ai lăsat-o. Şi ce ia mai duceti-vă dracului impecabil pentru ea şi Darren — patul făcut perfect.

 

De parcă nu s-ar fi dormit niciodată în el. De parcă n-ai fi fost niciodată acolo. De câte ori au urlat la tine să-ţi faci patul? De câte ori ai refuzat? (Pont: răspunsul la ambele întrebări este acelaşi.) Iar acum: ai lăsat totul neted şi gol.

Niciun bilet. Niciun cuvânt.

Ştiu asta. Am căutat.

Nu eu ţi-am găsit camera în felul ăla. Eu stăteam la masă, în bucătărie, încercând să-mi mănânc cerealele într-un fel care să nu-l enerveze pe Darren. Şi brusc am auzit-o pe mama urlând, strigându-te. Iar şi iar, la început furioasă, apoi cumva altfel — poate zece la sută speriată. (Am maximizat alea zece procente.)

 

Recunosc, nu m-am gândit prea mult la asta, din moment ce nicio dimineaţă nu era completă fără o ceartă a voastră. Nici Darren nu şi-a ridicat privirea din pâinea prăjită pe care o avea în faţă. Dar apoi mama a năvălit în bucătărie şi s-a repezit direct la mine — Unde e soră-ta? Spune-mi imediat unde e.

Dacă aş fi fost tu, aş fi răspuns ceva de genul: „De unde mama dracului să ştiu eu?" sau „Nu-i un pic cam devreme pentru rahatul ăsta, mamă?" Dar se ştie clar că eu nu sunt tu, aşa că am zis instant ceva de genul: „Nu ştiu, nu ştiu, nu ştiu — ce se întâmplăăăă?" Şi păream cu atât mai vinovat cu cât mă străduiam mai tare să arăt inocent. Apoi mama s-a întors spre Darren gen „A plecat", iar el i-a răspuns gen „Cum dracu' să plece?"