Matrix - Lauren Groff

... ochii puternic conturați ai reginei s-au fixat asupra ei preț de un moment, apoi aceasta și-a îndreptat atenția către fereastra înaltă care dădea înspre grădini. Obloanele erau deschise pentru ca Marie să poată sta în vârful picioarelor și să privească oamenii cum se plimbau.

 

Când a putut din nou să-și miște gura, Marie a rostit, cu voce sugrumată, că îi era recunoscătoare reginei pentru grija sa minunată, dar vai, ea nu ar putea fi măicuță, era nedemnă de așa ceva, și apoi, nu avea niciun fel de vocație divină, nici măcar un pic, deloc.

 

Și era adevărat, religia în care fusese crescută i se păruse întotdeauna cumva absurdă, deși bogată în mister și solemnitate. Căci de ce s-ar naște copiii în păcat, de ce s-ar ruga forțelor nevăzute, de ce ar fi Dumnezeu o trinitate, de ce ar trebui ea, care își simțea sângele aristocratic fierbându-i în vene, să fie considerată mai puțin importantă din cauză că prima femeie a fost făurită dintr-o coastă, a mâncat un fruct și a pierdut astfel huzurul din Eden?

 

Era lipsit de noimă. Marie își sucise credința foarte timpuriu în copilărie; încet, geometria acesteia urma să se încovoaie tot mai mult, până când avea să capete propria identitate angulară, maiestuoasă.

 

Insă, la șaptesprezece ani, în această cameră austeră de la curtea Westminster, nu se putea compara cu regina elegantă și iubitoare de povești, care, deși mică de statură, îi acapara gândurile și-i absorbea tot aerul din plămâni. Eleanor a privit-o pe Marie și aceasta nu s-a mai simțit atât de mică de când fusese ultima oară în Le Maine, când cele șase mătuși amazoane ale sale plecaseră fie pe lumea cealaltă, fie la casa lor, fie la mănăstire.

 

Atunci, mama ei îi luase mâna și i-o apăsase pe oul care îi creștea între sâni, îi zâmbise larg, dar cu lacrimi în ochi, și-i spusese of, draga mea, iartă-mă, sunt pe moarte. Acel trup mare și puternic fusese redus atât de repede la un biet schelet, cu respirație acră, apoi fără respirație, iar Marie își îndreptase toată vitalitatea, toate rugăciunile spre coastele ei, însă inima mamei rămăsese încremenită.

 

Urmase durerea amară a fetiței de numai doisprezece ani la locul de înmormântare bătut de vânt; apoi doi ani de singurătate, pentru că mama sa insistase ca moartea ei să rămână un secret, căci lupii din familie ar fi lipsit-o pe fată de avere imediat ce ar fi aflat, aceasta fiind doar o fecioară bastardă, concepută printr-un viol, care nu avea dreptul la nimic.

 

Doi ani singuratici în care Marie storsese orice bănuț putuse de pe urma moșiei. Apoi fuseseră copitele pe podul îndepărtat și fuga spre Rouen și peste canal la curtea regală de la Westminster a fratelui său vitreg legitim, unde Marie i-a îngrozit pe toți cu voracitatea ei, cu lipsa de delicatețe, cu trupul ei osos și stângaci. Acolo și-a pierdut majoritatea privilegiilor de sânge nobil din cauza defectelor personale.

 

Eleanor a râs când Marie i-a refuzat favorul, și-a bătut joc de ea. Dar, dar, dar. Credea cumva Marie că într-o bună zi va fi dată cuiva în căsătorie? O condamnată necioplită ca ea? Cu trei capete prea înaltă, cu tropăitul ei puternic și grosolan încoace și încolo, cu vocea ei gravă îngrozitoare, mâinile ei masive, sfada ei și antrenamentele de mânuire a sabiei? Ce soț ar accepta-o pe Marie, o creatură nu doar lipsită de frumusețe, ci și de cel mai mărunt semn de feminitate?

 

Nu, nu, așa era mai bine, hotărârea fusese luată cu mult timp în urmă, încă din toamna trecută, și toată familia ei consimțise. Marie știa cum să conducă o moșie mare, putea să scrie în patru limbi, știa cum să țină socotelile...