O nouă șansă, volumul 2 - Mona Kasten

 

... aveam nevoie de distanță, pentru că voiam să împiedic căldura din stomacul meu să mi se ridice în obraji, pe care să-i transforme în două roșii. Unor fete le stă bine cu această roșeață. Arată de parcă tocmai s-ar întoarce de la o plimbare plăcută de iarnă.

 

Eu, în schimb, mă acopăr de pete, întâi pe gât și apoi pe întreaga față, unde se răspândesc în mod inegal – numai bine nu îmi stă! În plus, nu voiam să mă înroșesc tocmai din cauza lui Spencer.

De parcă mi-ar fi citit gândurile, s-a îndreptat din nou și mi-a ridicat geanta de pe podea cu o mișcare rapidă.

– Hei! am strigat eu și am sărit în sus, vârându-mi iute mâinile în mânecile hainei. Când m-am răsucit, am văzut că Spencer coborâse deja un întreg rând de scări. Dă-mi-l înapoi pe Watson! S-a oprit pe hol și și-a înălțat privirea spre mine.

 

– Watson? Ca John Watson?...

 

.........

 

... nu ieșeam la întâlniri. Nu voiam să ies la întâlniri. Și, oricât de mult și-ar fi dorit-o corpul meu, nu voiam să i-l mai dăruiesc niciunui tip.

– Știi care e răspunsul meu, i-am spus, oprindu-mă cu o treaptă deasupra lui. Acum, ne priveam ochi în ochi.

Am văzut albastru. Ochi albaștri și un rânjet deschis.

– Dar vii cu mine, nu?

– De parcă mi-ai da de ales, am comentat.

În clipa următoare, a sărit peste restul scărilor, cu Watson ostatic sub braț.

Acela a fost răspunsul lui...