Pe vremea fluviului Amur

...în acele ore încă întunecate ale nopţii îmi plăcea să revin la secretul meu...

 

Tovarăşii mei străbăteau pădurea ca să vadă o comedie, ca să înveţe pe de rost cîteva replici noi, ca să rîdă. Eu însă mă duceam la Octombrie roşu ca să particip la o miraculoasă transfigurare: curînd urma să am un alt trup, un alt suflet, iar pasărea din pieptul meu avea să salte în jurul inimii înfoindu-şi penele.

 

Deocamdată însă nu se mişca. Şi, cu o plăcere dureroasă, îmi purtam în mine suferinţa de adult - casa femeii roşcate.

 

Credeam că suferinţa mea e unică, aşa cum credeam că fără seamăn va fi transfigurarea ce mă aştepta pe pămîntul făgăduit al Occidentului.

 

Aş fi fost foarte surprins să aflu că Samurai şi Utkin, care lunecau lîngă mine prin taigaua adormită, duceau şi ei, sub scurtele lor îmblănite, o suferinţă şi o nădejde. O enigmă. Un trecut misterios. Nu eram singurul ales...

 

Misterul lui Samurai era aspru şi simplu. Mi l-a destăinuit într-o seară de iarnă, la o lună după sosirea eroului nostru... Eram în mica noastră baie de aburi, el în hîrdăul lui, eu întins pe lemnul cald şi umed al laviţei.

 

Rafale de vînt loveau în fereastra îngustă cu zăpadă uscată, zăpada marilor geruri. Samurai a rămas o vreme tăcut, apoi a început să vorbească pe un ton glumeţ, vesel.

 

Ca atunci cînd povesteşti o şotie din copilărie. Simţeam însă că-n orice moment vocea lui nonşalantă risca să se prefacă într-un strigăt de durere înăbuşită...

 

Se întîmplase pe cînd avea vreo zece ani. într-o zi caldă de iulie, una din acele zile fierbinţi ale verii continentale, Samurai - încă nu i se spunea Samurai - ieşea din apă alergînd.

 

Gol puşcă, dîrdîia sub soarele fierbinte. Rîul nu ajungea să se încălzească în timpul celor cîteva săptămîni de caniculă...