Promite-mi, tata! - Joe Biden

 

... telefonul a sunat exact la ora programată, la doisprezece si jumătate după-amiaza, în prima luni din noul an, 2015: „Mă iertaţi, domnule, Preşedintele este gata pentru dumneavoastră.“ Am luat cârdurile pe care le pregătisem, cu notiţe despre problemele pe care voiam să le discut în acea zi, şi m-am pornit pe traseul de 45 de secunde, dintre biroul meu şi-ai lui, pentru prânzul nostru săptămânal.

 

Uneori, in acest mic interval, mă gândeam la prima dată când discutasem cu Barack Obama despre a lua prânzul împreună. Se întâmplase cu exact zece ani în urmă, pe când el era doar un senator proaspăt ales, în vârstă de 43 de ani, care încerca să-şi croiască o cale la Washington; voia să facă parte din Comisia pentru Reiaţii Externe. Eu eram şeful democraţilor din acea comisie şi suficient de în vârstă cât să pot decide cine să adere la ea, aşa că acesta m-a întrebat dacă putea să mă viziteze.

Era evident că senatorul Obama ar fi fost un plus extraordinar adus Comisiei. Părea de o inteligenţă ieşită din comun şi profundă, avea dorinţa de a munci din greu şi intuiţie In privinţa rolului Americii în lume - atât în ceea ce privea posibilităţile, cât şi limitările alături de valori asemănătoare cu ale mele.

 

Pe lângă toate acestea, discursul său din vara anterioară, de la Convenţia Naţională a Partidului Democrat, ţinută de John Kerry, chiar ne impresionase şi pe mine, şi pe toţi ceilalţi care-l auziseră. Vorbind despre „adevăratele genii ale Americii, despre credinţa în visurile simple şi insistenţa pe miracolele mici", părea să predice din aceeaşi carte de rugăciuni ca mine. „Oamenii nu se aşteaptă ca Guvernul să le rezolve toate problemele.

 

Dar eu simt până-n măduva oaselor că, dacă s-ar face o schimbare cât de mică asupra priorităţilor, ne-am putea asigura că fiecare copil din America are parte de o şansă decentă şi că uşile şansei rămân deschise pentru toţi.“ Când intrase în biroul meu, cu zece ani în urmă, într-o zi friguroasă de iarnă, îi spusesem lui Barack că mi-ar plăcea să facă parte din comisie şi că mă voi asigura că se va întâmpla asta.

 

N-am avut prea mult timp ca să stăm de vorbă, dar i-am sugerat să ne întâlnim din nou şi să ne cunoaştem puţin mai bine. Ştiam că familia lui era încă în Chicago şi că el făcea naveta, la fel ca mine, aşa că i-am zis că, dacă va vrea vreodată să luăm cina împreună, mie mi-ar plăcea mult. Eu puteam aştepta până îşi termina Senatul treaba şi apoi puteam merge la un mic restaurant italian local, dincolo de Hill.

—    Nimic prea elegant, am zis eu.