Garcia Marquez. Povestea unui deicid - Mario Vargas Llosa

 

În realitate, i s-au întâmplat multe lucruri și, în legătură cu vocația lui, cea mai importantă a fost plecarea din Aracataca: de-ar fi rămas acolo, nicicând n-ar fi ajuns scriitor. În 1936, părinții lui s-au mutat la Sucre, iar pe el l-au trimis la un liceu în Barranquilla.

 

Mai târziu, a fost bursier la Zipaquirá. Plecarea din sat, cunoașterea altor locuri, mai ales a capitalei, au fost experiențe de care García Márquez își amintește fără bucurie, ca de ceva mai curând dureros: „Eram mai curând un băie-țaș, când am ajuns pentru întâia oară la Bogotá.

 

Plecasem din Aracataca cu o bursă pentru Colegiul Național din Zipaquirá și după o călătorie îndrăcită pe râu și un feroce urcuș al muntelui cu trenul, am avut primul contact cu capitala – care era un loc de foarte departe, o adevărată altă lume – în gară.

 

Tutorele mă ținea de mână, fiindcă pe atunci distanța dintre cămin și elev îl obliga pe acesta să i se numească un tutore, și tot mă mai temeam să nu mor de pneumonie, deoarece pe Coastă se spunea că un calentano* nu suporta frigul din Bogotá.

 

Dar, bine înfofolit, m-am urcat împreună cu tutorele într-un auto-buz și am început să vizitez orașul înghețat și cenușiu de la șase seara. Erau mii de enruanados**, nu se auzea zarva celor din Barranquilla, iar tramvaiul trecea încărcat de oameni.

 

Când am trecut prin fața guvernului, pe bulevardul Jiménez, mai jos de strada a șaptea, toți trecătorii erau îmbrăcați în negru, aveau umbrele, pălării de coco* și mustăți, și atunci pe cuvânt că n-am mai putut și am plâns ore în șir.

 

De atunci, Bogotá e pentru mine doar teamă și tristețe. Locuitorii sunt oameni întunecați și mă sufoc în atmosfera care se respiră în oraș, deși după aceea a trebuit să trăiesc mai mulți ani acolo. Dar, chiar și atunci, mă limitam să stau în apartamentul meu, în universitate ori la ziar și nu cunosc decât aceste trei locuri și drumurile dintre ele; nici n-am urcat la Monserrate, nici n-am vizitat Quinta de Bolívar, nici nu știu care-i Parcul Martirilor.“

 

„Marele oraș“nu-l uimește pe băiețașul de provincie: îl deprimă și îl dezgustă. Îl compară cu satul lui, cu litoralul, unde oamenii sunt comu-nicativi și veseli și consideră că Bogotá e „cenușie și înghețată“, „sufocantă“, localnicii sunt „reci și rezervați“: de atunci, spune, acest oraș e pentru el „teamă și tristețe“...